”Noaptea fatală” - ancheta sub tortură (30-31 martie 1959)

30-31.03.1959. Torturat bestial de către Ilie Avadani, în arestul Securităţii Galaţi, Costache Caragață urmează drumul temutei închisori de la Aiud: 

”Noaptea fatală. 30-31 martie 1959

În timp ce se împărţea masa de seară, uşa celulei noastre s-a deschis brusc, mi s-au întins hidoşii ochelari negri, i-am fixat în grabă, am fost înhăţat brutal de braţul stâng şi, îmbrâncit, am început să urc treptele de la subsol, întocmai ca-ntr-un marş forţat. Obosisem şi gâfâiam, dar până la camera de anchetă mai aveam încă multe trepte de urcat. Căzut de mai multe ori în genunchi, ridicat de braţ cu ocări şi înjurături, trăiam în acele clipe cele mai înfiorătoare suplicii din viaţa mea. Niciodată până atunci nu fusesem dus la anchetă cu atâta ură şi sete de răzbunare. în sfârşit, iată-ne opriţi. Uşa camerei de anchetă de la ultimul etaj s-a deschis şi pentru a treia oară m-am aflat în fata locotenentului-major Avădanei Ilie.

-    Te-ai hotărât să vorbeşti?...

Am tăcut. Anchetatorul repetă întrebarea:

-    Te-ai hotărât să vorbeşti?...

Am tăcut din nou. Caraliul, chemat prin bătăi din palme, se prezintă în poziţia de drepţi.

-    Du-l la celulă să mănânce şi peste zece minute să mi-l aduci înapoi.

În celulă, ceilalţi trei stăteau încremeniţi. Mi-au arătat mâncarea, dar nu m-am atins de ea. Mă gândeam la  anchetatorul care, la a doua chemare, mă avertizase că voi fi pus „pe rangă", dacă nu voi recunoaşte învinuirile ce mi se aduceau. Nu ştiam ce însemna „punerea pe rangă". Auzisem de la alţii că era una dintre metodele de tortură. Acum îmi venise şi mie rândul...

Înainte de a trece la derularea întâmplărilor cumplite din acea noapte, doresc să fac o precizare: mă obişnuisem cu aprecierea scurgerii timpului. Am amintit şi-am fixat de multe ori, în descrierea acestor întâmplări, durata de timp în anchete, în deplasări, în chinuitoarele aşteptări, în lungile ceasuri de muncă forţată la Canal, pe ploaie, viscol sau ninsoare. Am scris: ancheta a durat „cinci minute" sau „două ore" sau „zece minute". Evident, referirile la aceste perioade de timp sunt aproximative, neputând fi măsurate cu precizie, fiindcă toţi cei ce intrau pe poarta lagărului, închisorii, Securităţii, erau deposedaţi de ceasuri.

Cele „zece minute" fixate de anchetator s-au scurs repede. Uşa celulei s-a deschis cu zgomotul obişnuit al zăvoarelor, am primit ochelarii şi din nou am început să urc blestematele trepte ale celor patru etaje. Anchetatorul mă aştepta.

-    Ți-am dat timp de gândit. Te-ai hotărât?...

Pentru a treia oară, am tăcut. Eram conştient că soarta mea fusese deja stabilită. A fost chemat caraliul şi i s-a dat ordin să mă ducă la camera „X", aflată pe acelaşi coridor la  câţiva metri de camera de anchetă. Introdus fără ochelari în încăpere, dintr-o fugară privire mi-am dat seama că mă aflam în camera de tortură. Aspectul acelei camere era înfricoşător: pereţii murdari, duşumeaua pătată de sânge, pingele de bocanci şi de pantofi împrăştiate pe jos, în dezordine. în mijloc, două mese de dimensiuni egale. De jur-împrejurul pereţilor stăteau rezemate vergele, ghioage, răngi de fier. Primul a apărut anchetatorul, după el un locotenent-major, purtând nişte ochelari mari, negri, care-i făcea figura de nerecunoscut. Au mai intrat încă doi locotenenţi-majori şi şeful anchetelor, maiorul Octavian Aronescu. Niciun cuvânt din partea nimănui. Se „lucra" într-o tăcere desăvârşită. Cel cu ochelarii negri s-a apropiat de mine, având o sfoară groasă-n mâini şi-a început să-mi lege picioarele de la genunchi în jos, înfăşurându-le strâns, de zeci de ori, până la călcâie. în timpul „operaţiunii" mă îndemna în mod repetat, pe şoptite, să vorbesc. Apoi, mi-a legat mâinile la încheieturi. Strâns legate, mi le-a băgat pe sub genunchi. în dreptul coatelor s-a format un gol, prin care au introdus o rangă. Doi dintre cei prezenti au apucat de capetele răngii. Cele două mese din încăpere au fost aşezate în aşa fel ca între ele să rămână un spaţiu liber de aproximativ o jumătate de metru. M-au ridicat şi m-au aşezat în spaţiul gol, capetele răngii fiind sprijinite pe mesele respective. învârtit, am ajuns cu capul în jos şi picioarele în sus. Călăul cu ochelarii negri a apucat o rangă dintre cele sprijinite de pereţi, s-a aşezat în faţa mea şi aştepta. La comanda maiorului, a-nceput să lovească. Lovea puternic, aşa cum un om voinic, având în mâini un topor greu, îşi crapă lemnele. Mă hotărâsem să nu reacţionez în niciun fel. Primele 5-6 izbituri am avut tăria să le suport. Dar loviturile începeau să devină din ce în ce mai dureroase. Mă dureau mai ales călcâiele. După mai bine de douăzeci de plesnituri, n-am mai putut suporta şi-am început să răcnesc. Cred c-am trecut şi prin momente de leşin, fiindcă la un moment dat m-am pomenit cu un cofer cu apă rece turnat peste faţă. După asta, am auzit glasul maiorului: „Lasă-l!" Am fost coborât dintre cele două mese şi pus pe duşumea. Cel ce mă lovise mi-a dezlegat mai întâi picioarele, apoi mâinile. La un ordin, doi subofiţeri s-au prezentat imediat, m-au luat unul de-un braţ, altul de celălalt braţ, coborându-mă la parter. Acolo m-au dat în primire altui subofiţer. Acela imediat m-a dus într-o cameră cu ciment pe jos şi cu scaune lungi pe lângă pereţi. Mi-a poruncit să-mi lepăd bocancii şi ciorapii. Am rămas cu picioarele goale pe ciment. Tot el a adus de la un robinet de pe coridor vreo cincisprezece găleţi cu apă, pe care le-a vărsat pe cimentul camerei în care mă aflam. Fără ton poruncitor sau răutăcios, mi-a spus că sunt obligat să merg cu picioarele goale prin apă.

Era un sfârşit de martie foarte friguros şi apa aproape îngheţase. Explicaţia acestei metode de tortură, finalizată cu o „plimbare" prin apă rece, am aflat-o mult mai târziu de la cei care trecuseră şi ei prin aceleaşi chinuri: torţionarii erau preocupaţi să nu ni se umfle picioarele din pricina loviturilor de rangă, semne ce le-ar fi putut trăda sălbăticia mijloacelor folosite în anchete... Dar, deşi apa rece a atenuat mult efectul loviturilor, picioarele tot s-au umflat...

Sub supravegherea strictă a subofiţerului care, de pe coridor, prin uşa deschisă urmărea executarea ordinului, am început să mă deplasez de colo-colo, prin băltoaca a cărei răceală mi se răspândise în tot corpul. Dacă n-ar fi fost acele scaune lungi, pe lângă pereţi, pe care le puteai folosi pentru a te mai rezema, n-aş fi reuşit să mă menţin pe picioare. Aproape toată greutatea corpului se sprijinea în mâini. Cu ajutorul lor am putut să fac, de sute de ori, înconjurul camerei inundată cu apă rece. Mai mult de două ore a durat acest chin. La capătul lor am auzit glasul subofiţerului spunându-mi să ies pe coridor, să-mi trag ciorapii şi bocancii. Am reuşit să fac acest lucru cu mare greutate, fiindcă picioarele îmi înţepeniseră. Fără să mă bruscheze, m-a luat de braţul stâng, spunându-mi că trebuie să mă ducă „sus". Comportamentul acestui om mi-a uşurat mult chinul... Am descoperit în el picătura de omenie care, în asemenea momente, aduce alinare şi încurajare. Cu multă atenţie ca să nu mă împiedic, luând asupra sa aproape întreaga greutate a corpului meu, am ajuns din nou la etajul 4. Ce va mai urma, oare?!... Bănuiam că o nouă anchetă... Dar, nu, nu asta aveau ei de făcut în această noapte.

Am fost introdus într-o nouă cameră, în mijlocul căreia se afla o masă lungă. După mine au intrat anchetatorul şi doi dintre ofiţerii care asistaseră la tortura de „pe rangă". Mi-au cerut să pun braţele pe masă. Mi-au legat iar mâinile, de la încheieturi până la cot, cu o sfoară groasă, iar capetele sforii le-au înnodat de masă. Imobilizat astfel, nu mai puteam face nicio mişcare. Unul dintre ofiţeri ţinea în mână un cauciuc lung de vreun metru, prin mijlocul căruia erau trecute mai multe sârme de cupru. La semnalul anchetatorului, cel cu cauciucul a început să mă lovească cu sete. Lovea peste tot. De la cap, pe toată suprafaţa spatelui, până la picioare. Răcnetele mele n-au impresionat pe niciunul dintre ei. Călăul a lovit până a obosit. Ca şi „pe rangă", am căzut în nesimţire. Şi aici mi s-a turnat apă pe cap, după care m-au lăsat. Mi-au dezlegat mâinile, apoi m-au împins cu brutalitate către un colţ al camerei. Acolo am fost luat în pumni şi-n palme de către celălalt ofiţer, care asistase la bătaia cu cauciucul.

Trecuse demult miezul nopţii, când cei trei au ieşit, lăsându-mă singur. Eram extenuat şi simţeam

trebuinţa să m-aşez pe ceva. Dar în camera respectivă nu se afla decât masa cea lungă pe care, în urmă cu o oră, fusesem torturat. M-am rezemat de un perete şi stăteam în aşteptarea unor alte metode de schingiuire. După mai bine de două ore, timp în care m-am luptat cu vălmăşagul a tot felul de gânduri, uşa camerei s-a deschis şi înăuntru au intrat doi subofiţeri. Am fost înşfăcat de subsuori şi târât cu brutalitate către treptele de coborâre. Astfel, am ajuns pe coridorul subsolului. Eram încredinţat că mă vor duce la celula din care fusesem scos de cu seară. Aşa s-a şi întâmplat. Zăvoarele au fost trase şi cei doi mi-au făcut vânt înăuntru. Când m-au văzut, înspăimântaţi de felul cum arătam, colocatarii mei s-au retras în capătul opus al celulei...

Deschid aici o paranteză, încercând să fac o mărturie greu de evocat: alături de sediul Securităţii, în partea de Est, la numai 50 de metri se afla clădirea Liceului Pedagogic „Costache Negri". La acest liceu, cu un an în urmă fiica mea mai mică, Olguţa, dăduse examen de admitere şi reuşise. Obţinuse o medie foarte bună. Dar, fiind copil de deţinut politic, având deci „dosarul pătat", înainte de începerea cursurilor fusese ameninţată cu excluderea din liceu. Numai intervenţia unor membri din comisia de admitere care, riscându-şi cariera profesională, s-au opus acestei măsuri nedrepte, a făcut ca fiica mea să poată fi admisă să urmeze cursurile prestigiosului liceu gălăţean. Fără să ştim nimic unul de celălalt, acum, în această cumplită noapte când eu treceam prin chinurile iadului, într-o cămăruţă a  internatului Liceului Pedagogic, aflată la numai câţiva paşi de locul unde eram torturat, se odihnea fetiţa mea, visând poate la tezele pe care avea să le dea a doua zi... De unde să ştie, bietul copil, că-n noaptea aceea tatăl ei era atât de aproape de ea, zbătându-se în mâinile călăilor, între viaţă şi moarte?!... După ani şi ani, urmând şi absolvind Conservatorul „Ciprian Porumbescu" din Bucureşti, Olguţa s-a întors la şcoala care-o pregătise, la Liceul Pedagogic „Costache Negri" din Galaţi, de data asta ca profesoară de muzică...

Îi rog pe cititorii acestor însemnări să-mi ierte paranteza de mai sus, dar nu puteam trece peste coincidenţa stranie a unei atât de nefericite întâmplări din viaţa mea.

Revenit în celulă, inimosul student în medicină, Marin Florin, a sărit să m-ajute. M-a aşezat pe pat cu faţa în jos şi scoţându-mi îmbrăcămintea mi-a spus că tot spatele este negru. Mi-a aplicat cu grijă comprese pe toate locurile învineţite, sfătuindu-mă să mă mişc încet şi cât mai puţin. în tot acest timp m-a încurajat, spunându-mi că părţile vătămate se vor reface, iar tot ce este învineţit va dispărea în câteva săptămâni, prin resorbţie. Timp de o săptămână, zilnic, a fost nevoie să-mi pună şi să-mi schimbe compresele.

La câteva zile după noaptea fatală din 30-31 martie 1959 au fost introduşi în celulă doi civili, care mi-au înmânat actul de punere sub acuzare pentru a-l semna. Am avut o ezitare. Dar cei doi m-au avertizat că, de nu-l voi semna, voi fi chemat din nou „sus"... Am avut slăbiciunea să-l semnez. M-am gândit atunci la ceea ce-mi spusese într-o anchetă un securist: „zadarnic te încăpăţânezi, fiindcă de la noi nu pleacă nimeni cu „problema nerezolvată"... Cu acea semnătură, mi-am pecetluit soarta. După proces, aveam să aflu că libertatea îmi va fi confiscată pentru douăzeci şi cinci de ani...”

  (Caietele tristeţii, pp. 114-121).

Aici puteți citi stenogramele anchetei măsluite de Ilie Avădani, aflate în arhivele Securității.