blogul învăţătorului Costache Caragaţă

învăţătorul vrâncean Costache Caragaţă este unul dintre miile de români care au pătimit în închisorile comuniste. Această pagină reproduce memoriile sale, alături de care sunt adăugate poezii memorate în închisoare, impresii ale celor care l-au cunoscut, fotografii, articole din presă, reportaje.

4 ianuarie 2013

Caietele tristeţii - recenzie -



de  Prof. univ. dr. Gheorghe Moldoveanu

„Noi n-am luptat cu armele, ci cu răbdarea. O răbdare care se afla dincolo de limitele omeneşti. Şi am putut răbda pentru că am nădăjduit. Am nădăjduit, pentru că am găsit punctul de sprijin: Crucea şi Rugăciunea. Ele au fost mai tari decât toate armele lumii.”


În seria volumelor memorialistice ce-şi propun să pună în lumină calvarul deţinuţilor politici din lagărele comuniste din România se înscrie şi cel intitulat Caietele tristeţii, semnat de dascălul apostol din Tichirişul Vrancei Costache Caragaţă. În Scurtă  prefaţă la chinuitele mele memorii autorul mărturiseşte că „faptele descrise au fost căutate şi scormonite în ungherele tainice ale fenomenului memorial, după mai bine de douăzeci şi cinci de ani şi date la iveală pentru un cerc foarte restrâns de persoane şi,dacă se poate, numai familial” (p. 9). Iar titlul dat volumului nu este deloc poetic, pentru că „fiecare propoziţie exprimă durere. Durerea provocată de temniţă, de cătuşe, de lanţuri şi de foame. Nimeni n-a putut fi mai aproape de aceste grele suferinţe decât copiii, soţiile şi rudele noastre” (p.9). Doar că durerea celor din urmă se face simţită prin reverberaţiile sufleteşti ale întemniţatului (Primirea primului pachet de alimente în colonia de muncă Peninsula îi provoacă în primul moment bucurie, dar apoi „mă consideram vinovat şi-mi reproşam nesăbuinţa de a le fi smuls de la gură bucăţica de zahăr sau picătura de miere pe care le-ar fi dorit şi ele, dar nu-şi puteau îngădui luxul să le aib㔋p. 56›).

Şi titlul mai are o explicaţie. Născut, la început de veac XX, şi crescut într-o familie săracă, a înţeles devreme că „lumea nu-i alcătuită numai din oameni necăjiţi. Că o parte din ei trăiesc fără să cunoască lipsurile [...]. Că pentru o categorie de oameni viaţa este un prilej de desfătare, de huzur” (p. 198). Minunat profil pentru cineva care, într-o societate care se consideră apărătoare a celor asupriţi, ar fi trebuit să fie printre oamenii de nădejde. Destinul i-a fost însă potrivnic.

La 20 de ani, aflăm din autobiografia redactată în 1955, s-a hotărât să intre în politică, dar partidele politice îi păreau „instrumente de destrămare a neamului” (p. 199)şi simţea nevoia să lupte împotriva lor, posibilitate pe care i-o oferea mişcarea legionară,care „nu promitea nimic membrilor săi şi care se opunea politicianismului venal şi corupt” (p. 199).

Format la şcoala bazată pe principiile lui Spiru Haret, îşi asumă formula învăţătorului-apostol, care trebuie să se sacrifice pe altarul ideii de neam, principala îndatorire, a lui şi a şcolii, fiind de a creşte oameni capabili să creadă în viitorul ţării,după cum aflăm din răspunsurile date la un interogatoriu. Foarte curând avea să se convingă, însă, că, deşi „apostolii neamului au dus în toate timpurile o viaţă foarte grea[...], sacrificiul lor nu a impresionat niciodată pe nimeni” (p. 113). Iar ideea unităţii de neam a românilor nu era o simplă formulă, o vorbă fără acoperire. S-a întâmplat să ajung la Tichiriş în ziua de 27 august 1991, când la Chişinău se hotăra soarta limbii române în Republica Moldova; l-am găsit pe Domnul Caragaţă îmbrăcat în haine de sărbătoare şi urmărind la televizor, cu sufletul în freamăt, mersul lucrărilor de acolo în transmisiune directă. Soarta ce se pregătea acolo limbii române îl privea la modul direct, iar el putea să facă măcar atât: să aştepte în ţinută de sărbătoare.

Memoriile apostolului Costache Caragaţă sunt o mărturie a faptului că între ideile promovate şi punerea lor în practică poate fi o mare diferenţă. Regimul comunist se proclama gropar al societăţii ce împărţea lumea în mizeri şi bogaţi, apărător al năpăstuiţilor soartei. Însuşi Costache Caragaţă fusese unul dintre aceşti năpăstuiţi, care credea însă în valorile muncii cinstite, ale omeniei, pe care le aşeza la baza prosperităţii ţării şi familiei. Stau mărturie eforturile făcute, astăzi aproape de neconceput („În orele de dimineaţă lucrez concomitent cu patru clase de elevi, pentru ca după amiaza să pot merge la Căminul cultural, unde activitatea durează între 3 şi 4 ore. Venit acasă, mă aşteaptă alfabetizarea. Am 21 de analfabeţi în sat. În fiecare seară, între orele 19-21 desfăşor această activitate şi frecvenţa este bună” ‹p. 15 – 16›), eforturi care, pentru statul socialist nu valorau mare lucru.

Apărătorii noii ordini publice acţionau conform formulei cine nu e cu noi e împotriva noastră şi acesta trebuie izolat. În faţa anchetatorului, anchetatul crede că e suficient dacă „vă voi da o declaraţie scrisă prin care să mă angajez ferm că nu voi unelti în nici un fel împotriva poporului muncitor şi a statului socialist” (p. 19). Ceea ce i se cerea, însă, era colaborarea, explicându-i-se că „de la omul de serviciu şi până la ministru toţi colaborează cu noi” (p. 17). Aceasta însemna acceptarea statutului de turnător,inacceptabil pentru un om cu principii morale ferme. „Din motive de conştiinţă nu pot primi oferta dumneavoastră. Îmi dăruiţi şansa de a ieşi din izolare şi de a scăpa de urmărire, dar în acelaşi timp îmi întindeţi o cursă în care, dacă voi intra, n-o să mai poată nimeni să mă scoată. [...] Poziţia pe care mă fixez este extrem de primejdioasă, atât pentru mine, cât şi pentru familia mea. Dar nu pot altfel. A colabora cu dumneavoastră ar însemna să devin autorul moral al trimiterii în puşcărie a unor oameni nevinovaţi, care numi-au făcut niciodată nici un rău. Iată motivele de conştiinţă care mă opresc să primesc colaborarea: nu pot accepta să mă salvez pe mine, în dauna unor semeni pe care nu-i socotesc mai vinovaţi decât sunt eu ” (p. 16 – 17).

Acest comportament, pe care şi l-a menţinut pe întreg parcursul anchetelor şi al executării pedepselor, avea să-i aducă numeroase sancţiuni din partea opresorilor, dar şi stima şi dragostea celor cu care se înrudea prin crez şi conduită. Condamnarea administrativă (fără judecată!) pe o perioadă de 2 ani, ca şi condamnarea la muncă silnică pentru 25 de ani, pentru „crimă de uneltire împotriva ordinii sociale” (p. 223),condamnare din care a executat mai mult de şase ani şi jumătate, în cele mai temute temniţe comuniste, n-a reuşit să-i schimbe identitatea (la cea de a doua anchetă i se pusese în vedere: „Ori alături de noi, ori undeva departe, unde vă veţi pierde identitatea”!).

De la un capăt la altul, memoriile acordă atenţie specială identităţii celor cu care autorul lor a venit în contact, fie că era vorba despre tovarăşi în pătimire (uneori avem adevărate fişe biografice!), fie că era vorba despre reprezentaţii „noii” ordini. Este aproape incredibil cum după 25 de ani memoria reţine atâtea nume. Dar nu mai este incredibil când luăm în consideraţie că Domnul Costache Caragaţă era dascăl, iar un dascăl reţine, de regulă, numele elevilor buni şi ale elevilor răi. Iar persoanele pe care le cunoaşte în detenţie sunt ori bune, ori rele. Reţine şi numele acelor securişti care manifestau fie şi un dram de milă şi înţelegere faţă de întemniţaţi (erau şi ei „oameni ai lui Dumnezeu”! ‹p. 150›), fără să-i condamne în bloc. De altfel, la împlinirea a 96 de ani declara că nu regretă nimic şi nu urăşte pe nimeni, considerând că suferinţa i-a fost rânduită de la Dumnezeu. De fiecare dată când numele cuiva este uitat îşi manifestă regretul, ca şi cum şi-ar cere iertare faţă de cel (cei) în cauză. Ca o compensare, nu aflăm printre memorii numele vreunui turnător, deşi despre ei se vorbeşte adesea; uitarea lor este răzbunarea celor în suferinţă, a celor care, în ciuda tuturor relelor tratamente la care au fost supuşi, „n-au putut să-şi prostitueze conştiinţele” (p. 185). Memoriile răspund astfel chemării din final: „Cei cărora le-a ajutat Dumnezeu să se întoarcă şi să-şi revadă familiile, să îngenuncheze în faţa icoanelor şi să se roage pentru cei care nu s-au mai întors” (p. 193).

Remarca pe care autorul memoriilor o face referitor la poeziile lui Radu Gyr, „n-ai să întâlneşti vreuna în care să apară înjurătura” (p.189), este valabilă şi pentru sine. Nu numai înjurături, dar nici blesteme sau cuvinte prin care să invoce pedeapsa dumnezeiască pentru autorii relelor înfăptuite. Dar nici resemnarea. Convins de dreptatea ideilor şi a faptelor sale, a răbdat cu stoicism toate fărădelegile, parcă spunând cu Coşbuc:„Dreptatea este-n noi şi-n zei”. În unul între răspunsurile la un interviu rămas nepublicat(!?) spunea: „Noi n-am luptat cu armele, ci cu răbdarea. O răbdare care se afla dincolo de limitele omeneşti. Şi am putut răbda pentru că am nădăjduit. Am nădăjduit, pentru că am găsit punctul de sprijin: Crucea şi Rugăciunea. Ele au fost mai tari decât toate armele lumii” (p. 228 – 229).

Această cea mai temută dintre arme, de care mai marii timpului s-au temut întotdeauna, căci prin mijloacele obişnuite nu putea fi contracarată, era Rugăciunea, fie ea ecleziastică, sau mireană (colindul lui Radu Gyr de la p. 135 este religios sau laic?). În Ajunul Crăciunului din 1959, glasurilor de copii ce colindau pe străzi le răspund glasurile întemniţaţilor. „Pe toate etajele şi din toate celulele răsună  Florile dalbe şi  Astăzi s-a născut Hristos. Întreg celularul este în fierbere. Uşile nu se mai închid, fiindcă nimeni nu iese din celule. Gardienii nu se mai tem, fiindcă nu este revoltă [...] De unde a venit porunca?... De nicăieri, decât din Duh Sfânt! Forţele răului au venit asupra noastră cu armele. Noi am venit cu blândeţea şi cu supuşenia” (p. 139).

Prin textele care circulau în închisoare întemniţaţii îşi întăreau credinţa şi nădejdea, fie că textele erau religioase ( Dumnezeul meu, eu cred în Tine, dar, te rog,întăreşte credinţa mea./ Nădăjduiesc întru Tine, Dar fă să crească a mea nădejde ‹p.162›), fie că erau laice (O, neam al meu, bătut cu viscol şi cenuşă,/ În lanţuri şi zăvoare ai gemut,/ Iar când ai vrut să frângi robie şi cătuşe/ Trădarea a venit şi te-a vândut ‹p. 18›;  Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,/ Nu pentru pătule, nu pentru pogoane,/ Ci pentru văzduhul tău liber de mâine/ Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane ‹p. 295›).

După ieşirea din închisoare, Domnul Costache Caragaţă a transcris, din memorie,„cu mare teamă şi cu mare atenţie” (p. 223), poeziile învăţate în închisoare, însumând peste 5500 de versuri. Cu mare teamă şi cu mare atenţie, în taina nopţilor fără somn,temându-se de posibilele represalii asupra familiei, dacă ar fi aflat autorităţile. Dar ele trebuia să nu se piardă, căci întreţinuseră viaţa, circulând prin „cele 320 de celule ale Aiudului cum circulă seva prin plante sau sângele prin organismul omului” (p. 227). În Cuvânt de lămurire din „Caietul cu coperte roşii”,  Poezii din închisori: 1948 – 1964,memorate de fostul deţinut politic Costache Caragaţă, ideea se întrupează: „autorii acestor versuri au fost salvatorii noştri. Cu versurile lor ne-au hrănit sufletele zi şi noapte şi cu ajutorul lor am putut supravieţui” (p. 222).

Au rezistat în ciuda eforturilor autorităţilor de a-i „reeduca”, încercând să facă din„<scursurile>, <lepădăturile> şi <pleava> societăţii [cum erau etichetaţi deţinuţii politici], adunaţi aici între sârme ghimpate, pentru osândă şi exterminare” (p. 31), „oameni noi”. Iar mărturiile Domnului învăţător Costache Caragaţă sunt mai mult decât un act de acuzare; sunt dovadă că puterea credinţei adevărate îl înalţă pe om, făcându-l capabil să reziste oricărei represiuni, trăind dincolo de dispariţia lui fizică. Nu ştiu dacă versurile  Înfrânt nu eşti atunci când sângeri/ Şi nici când ochii-n lacrimi ţi-s,/ Cele mai crâncene înfrângeri/ Sunt renunţările la vis din poezia  Îndemn la luptă a lui Radu Gyr îi erau cunoscute, dar ideea se întrupează în comportamentul Domnului Costache Caragaţă şi a altor tovarăşi de suferinţă. Se pare că chiar autorităţile comuniste înţeleseseră acest lucru,de vreme ce se străduiau să-i „reeduce”, suferinţele fizice urmărind în primul rând să oblige la abandonarea convingerilor. Este un memento pentru cititori: poţi fi tu însuţi sau nimic. Cine mai are vreo îndoială să privească grafia autorului din textele fotocopiate. Scrisul unui om convins că se reprezintă prin tot ce face, în orice moment.

Merită menţionate aici eforturile făcute de profesorul Gh. Nadoleanu şi de familia sa, nu numai pentru realizarea volumului, ci şi pentru tipărirea pe cont propriu. Nici o editură nu a considerat „profitabilă” afacerea, de aceea de pe copertă lipseşte numele vreunei edituri. Cuvântul introductiv este semnat de Lucia Hossu Longin, de la care ar fi fost de aşteptat o reuşită şi în editarea cărţii. Probabil că piaţa este prea „agresată” cu literatura de acest fel. Probabil că lumea este mai interesată de viitor decât de trecut, ceea ce nu e prea rău, numai că astfel de cărţi au tocmai menirea de a ne pregăti pentru viitor,căci traiectoria viitorului nostru o poate „dibui” numai cine cunoaşte trecutul, asumat cu toate ale lui.

Septembrie 2011
http://www.scribd.com/doc/69265165/Caietele-tristetii-comentariu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu