de Prof. univ. dr. Gheorghe Moldoveanu
„Noi n-am luptat cu armele, ci cu răbdarea. O răbdare care se afla dincolo de limitele omeneşti. Şi am putut răbda pentru că am nădăjduit. Am nădăjduit, pentru că am găsit punctul de sprijin: Crucea şi Rugăciunea. Ele au fost mai tari decât toate armele lumii.”
În seria
volumelor memorialistice ce-şi propun să pună în lumină calvarul deţinuţilor
politici din lagărele comuniste din România se înscrie şi cel intitulat Caietele tristeţii, semnat de
dascălul apostol din Tichirişul Vrancei Costache Caragaţă. În Scurtă prefaţă la
chinuitele mele memorii autorul
mărturiseşte că „faptele descrise au fost căutate şi scormonite în ungherele
tainice ale fenomenului memorial, după mai bine de douăzeci şi cinci de ani şi
date la iveală pentru un cerc foarte restrâns de persoane şi,dacă se poate,
numai familial” (p. 9). Iar titlul dat volumului nu este deloc poetic, pentru
că „fiecare propoziţie exprimă durere. Durerea provocată de temniţă, de cătuşe,
de lanţuri şi de foame. Nimeni n-a putut fi mai aproape de aceste grele
suferinţe decât copiii, soţiile şi rudele noastre” (p.9). Doar că durerea celor
din urmă se face simţită prin reverberaţiile sufleteşti ale întemniţatului
(Primirea primului pachet de alimente în colonia de muncă Peninsula îi provoacă
în primul moment bucurie, dar apoi „mă consideram vinovat şi-mi reproşam
nesăbuinţa de a le fi smuls de la gură bucăţica de zahăr sau picătura de miere
pe care le-ar fi dorit şi ele, dar nu-şi puteau îngădui luxul să le aib㔋p.
56›).
Şi
titlul mai are o explicaţie. Născut, la început de veac XX, şi crescut într-o
familie săracă, a înţeles devreme că „lumea nu-i alcătuită numai din oameni
necăjiţi. Că o parte din ei trăiesc fără să cunoască lipsurile [...]. Că pentru
o categorie de oameni viaţa este un prilej de desfătare, de huzur” (p. 198).
Minunat profil pentru cineva care, într-o societate care se consideră
apărătoare a celor asupriţi, ar fi trebuit să fie printre oamenii de nădejde.
Destinul i-a fost însă potrivnic.
La 20 de
ani, aflăm din autobiografia redactată în 1955, s-a hotărât să intre în
politică, dar partidele politice îi păreau „instrumente de destrămare a
neamului” (p. 199)şi simţea nevoia să lupte împotriva lor, posibilitate pe care
i-o oferea mişcarea legionară,care „nu promitea nimic membrilor săi şi care se
opunea politicianismului venal şi corupt” (p. 199).
Format
la şcoala bazată pe principiile lui Spiru Haret, îşi asumă formula
învăţătorului-apostol, care trebuie să se sacrifice pe altarul ideii de neam,
principala îndatorire, a lui şi a şcolii, fiind de a creşte oameni capabili să
creadă în viitorul ţării,după cum aflăm din răspunsurile date la un
interogatoriu. Foarte curând avea să se convingă, însă, că, deşi „apostolii
neamului au dus în toate timpurile o viaţă foarte grea[...], sacrificiul lor nu
a impresionat niciodată pe nimeni” (p. 113). Iar ideea unităţii de neam a
românilor nu era o simplă formulă, o vorbă fără acoperire. S-a întâmplat să
ajung la Tichiriş în ziua de 27 august 1991, când la Chişinău se hotăra soarta
limbii române în Republica Moldova; l-am găsit pe Domnul Caragaţă îmbrăcat în
haine de sărbătoare şi urmărind la televizor, cu sufletul în freamăt, mersul
lucrărilor de acolo în transmisiune directă. Soarta ce se pregătea acolo limbii
române îl privea la modul direct, iar el putea să facă măcar atât: să aştepte
în ţinută de sărbătoare.
Memoriile
apostolului Costache Caragaţă sunt o mărturie a faptului că între ideile
promovate şi punerea lor în practică poate fi o mare diferenţă. Regimul
comunist se proclama gropar al societăţii ce împărţea lumea în mizeri şi
bogaţi, apărător al năpăstuiţilor soartei. Însuşi Costache Caragaţă fusese unul
dintre aceşti năpăstuiţi, care credea însă în valorile muncii cinstite, ale
omeniei, pe care le aşeza la baza prosperităţii ţării şi familiei. Stau
mărturie eforturile făcute, astăzi aproape de neconceput („În orele de
dimineaţă lucrez concomitent cu patru clase de elevi, pentru ca după amiaza să
pot merge la Căminul cultural, unde activitatea durează între 3 şi 4 ore. Venit
acasă, mă aşteaptă alfabetizarea. Am 21 de analfabeţi în sat. În fiecare seară,
între orele 19-21 desfăşor această activitate şi frecvenţa este bună” ‹p. 15 –
16›), eforturi care, pentru statul socialist nu valorau mare lucru.
Apărătorii
noii ordini publice acţionau conform formulei cine
nu e cu noi e împotriva noastră şi
acesta trebuie izolat. În faţa anchetatorului, anchetatul crede că e suficient
dacă „vă voi da o declaraţie scrisă prin care să mă angajez ferm că nu voi
unelti în nici un fel împotriva poporului muncitor şi a statului socialist” (p.
19). Ceea ce i se cerea, însă, era colaborarea, explicându-i-se că „de la omul de
serviciu şi până la ministru toţi colaborează cu noi” (p. 17). Aceasta însemna
acceptarea statutului de turnător,inacceptabil pentru un om cu principii morale
ferme. „Din motive de conştiinţă nu pot primi oferta dumneavoastră. Îmi dăruiţi
şansa de a ieşi din izolare şi de a scăpa de urmărire, dar în acelaşi timp îmi
întindeţi o cursă în care, dacă voi intra, n-o să mai poată nimeni să mă
scoată. [...] Poziţia pe care mă fixez este extrem de primejdioasă, atât pentru
mine, cât şi pentru familia mea. Dar nu pot altfel. A colabora cu dumneavoastră
ar însemna să devin autorul moral al trimiterii în puşcărie a unor oameni
nevinovaţi, care numi-au făcut niciodată nici un rău. Iată motivele de
conştiinţă care mă opresc să primesc colaborarea: nu pot accepta să mă salvez
pe mine, în dauna unor semeni pe care nu-i socotesc mai vinovaţi decât sunt eu
” (p. 16 – 17).
Acest
comportament, pe care şi l-a menţinut pe întreg parcursul anchetelor şi al
executării pedepselor, avea să-i aducă numeroase sancţiuni din partea
opresorilor, dar şi stima şi dragostea celor cu care se înrudea prin crez şi
conduită. Condamnarea administrativă (fără judecată!) pe o perioadă de 2 ani,
ca şi condamnarea la muncă silnică pentru 25 de ani, pentru „crimă de uneltire
împotriva ordinii sociale” (p. 223),condamnare din care a executat mai mult de
şase ani şi jumătate, în cele mai temute temniţe comuniste, n-a reuşit să-i
schimbe identitatea (la cea de a doua anchetă i se pusese în vedere: „Ori alături
de noi, ori undeva departe, unde
vă veţi pierde identitatea”!).
De la un
capăt la altul, memoriile acordă atenţie specială identităţii celor cu care autorul lor a venit
în contact, fie că era vorba despre tovarăşi în pătimire (uneori avem adevărate
fişe biografice!), fie că era vorba despre reprezentaţii „noii” ordini. Este
aproape incredibil cum după 25 de ani memoria reţine atâtea nume. Dar nu mai
este incredibil când luăm în consideraţie că Domnul Costache Caragaţă era
dascăl, iar un dascăl reţine, de regulă, numele elevilor buni şi ale elevilor
răi. Iar persoanele pe care le cunoaşte în detenţie sunt ori bune, ori rele.
Reţine şi numele acelor securişti care manifestau fie şi un dram de milă şi
înţelegere faţă de întemniţaţi (erau şi ei „oameni ai lui Dumnezeu”! ‹p. 150›),
fără să-i condamne în bloc. De altfel, la împlinirea a 96 de ani declara că nu
regretă nimic şi nu urăşte pe nimeni, considerând că suferinţa i-a fost
rânduită de la Dumnezeu. De fiecare dată când numele cuiva este uitat îşi manifestă
regretul, ca şi cum şi-ar cere iertare faţă de cel (cei) în cauză. Ca o
compensare, nu aflăm printre memorii numele vreunui turnător, deşi despre ei se
vorbeşte adesea; uitarea lor este răzbunarea celor în suferinţă, a celor care,
în ciuda tuturor relelor tratamente la care au fost supuşi, „n-au putut să-şi
prostitueze conştiinţele” (p. 185). Memoriile răspund astfel chemării din
final: „Cei cărora le-a ajutat Dumnezeu să se întoarcă şi să-şi revadă
familiile, să îngenuncheze în faţa icoanelor şi să se roage pentru cei care nu
s-au mai întors” (p. 193).
Remarca
pe care autorul memoriilor o face referitor la poeziile lui Radu Gyr, „n-ai să
întâlneşti vreuna în care să apară înjurătura” (p.189), este valabilă şi pentru
sine. Nu numai înjurături, dar nici blesteme sau cuvinte prin care să invoce
pedeapsa dumnezeiască pentru autorii relelor înfăptuite. Dar nici resemnarea.
Convins de dreptatea ideilor şi a faptelor sale, a răbdat cu stoicism toate
fărădelegile, parcă spunând cu Coşbuc:„Dreptatea este-n noi şi-n zei”. În unul
între răspunsurile la un interviu rămas nepublicat(!?) spunea: „Noi n-am luptat
cu armele, ci cu răbdarea. O răbdare care se afla dincolo de limitele omeneşti.
Şi am putut răbda pentru că am nădăjduit. Am nădăjduit, pentru că am găsit punctul
de sprijin: Crucea şi
Rugăciunea . Ele au fost mai tari decât toate armele lumii” (p.
228 – 229).
Această
cea mai temută dintre arme, de care mai marii timpului s-au temut întotdeauna,
căci prin mijloacele obişnuite nu putea fi contracarată, era Rugăciunea, fie ea ecleziastică, sau mireană
(colindul lui Radu Gyr de la p. 135 este religios sau laic?). În Ajunul
Crăciunului din 1959, glasurilor de copii ce colindau pe străzi le răspund
glasurile întemniţaţilor. „Pe toate etajele şi din toate celulele răsună Florile
dalbe şi Astăzi s-a
născut Hristos. Întreg celularul este în fierbere. Uşile nu se mai închid,
fiindcă nimeni nu iese din celule. Gardienii nu se mai tem, fiindcă nu este
revoltă [...] De unde a venit porunca?... De nicăieri, decât din Duh Sfânt!
Forţele răului au venit asupra noastră cu armele. Noi am venit cu blândeţea şi
cu supuşenia” (p. 139).
Prin
textele care circulau în închisoare întemniţaţii îşi întăreau credinţa şi
nădejdea, fie că textele erau religioase ( Dumnezeul
meu, eu cred în Tine, dar, te rog,întăreşte credinţa mea./ Nădăjduiesc întru
Tine, Dar fă să crească a mea nădejde ‹p.162›),
fie că erau laice (O, neam al meu, bătut cu viscol şi cenuşă,/ În lanţuri şi
zăvoare ai gemut,/ Iar când ai vrut să frângi robie şi cătuşe/ Trădarea a venit
şi te-a vândut ‹p. 18›;
Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,/ Nu pentru pătule, nu pentru
pogoane,/ Ci pentru văzduhul tău liber de mâine/ Ridică-te Gheorghe, ridică-te
Ioane ‹p. 295›).
După
ieşirea din închisoare, Domnul Costache Caragaţă a transcris, din memorie,„cu
mare teamă şi cu mare atenţie” (p. 223), poeziile învăţate în închisoare,
însumând peste 5500 de versuri. Cu mare teamă şi cu mare atenţie, în taina
nopţilor fără somn,temându-se de posibilele represalii asupra familiei, dacă ar
fi aflat autorităţile. Dar ele trebuia să nu se piardă, căci întreţinuseră
viaţa, circulând prin „cele 320 de celule ale Aiudului cum circulă seva prin
plante sau sângele prin organismul omului” (p. 227). În Cuvânt de lămurire din „Caietul cu coperte roşii”,
Poezii din închisori:
1948 – 1964,memorate de fostul deţinut politic Costache Caragaţă, ideea se
întrupează: „autorii acestor versuri au fost salvatorii noştri. Cu versurile
lor ne-au hrănit sufletele zi şi noapte şi cu ajutorul lor am putut
supravieţui” (p. 222).
Au
rezistat în ciuda eforturilor autorităţilor de a-i „reeduca”, încercând să facă
din„<scursurile>, <lepădăturile> şi <pleava> societăţii [cum
erau etichetaţi deţinuţii politici], adunaţi aici între sârme ghimpate, pentru
osândă şi exterminare” (p. 31), „oameni noi”. Iar mărturiile Domnului învăţător
Costache Caragaţă sunt mai mult decât un act de acuzare; sunt dovadă că puterea
credinţei adevărate îl înalţă pe om, făcându-l capabil să reziste oricărei
represiuni, trăind dincolo de dispariţia lui fizică. Nu ştiu dacă versurile
Înfrânt nu eşti atunci când sângeri/ Şi nici când ochii-n lacrimi
ţi-s,/ Cele mai crâncene înfrângeri/ Sunt renunţările la vis din poezia Îndemn la
luptă a lui Radu Gyr îi erau
cunoscute, dar ideea se întrupează în comportamentul Domnului Costache Caragaţă
şi a altor tovarăşi de suferinţă. Se pare că chiar autorităţile comuniste
înţeleseseră acest lucru,de vreme ce se străduiau să-i „reeduce”, suferinţele
fizice urmărind în primul rând să oblige la abandonarea convingerilor. Este un
memento pentru cititori: poţi fi tu însuţi sau nimic. Cine mai are vreo
îndoială să privească grafia autorului din textele fotocopiate. Scrisul unui om
convins că se reprezintă prin tot ce face, în orice moment.
Merită
menţionate aici eforturile făcute de profesorul Gh. Nadoleanu şi de familia sa,
nu numai pentru realizarea volumului, ci şi pentru tipărirea pe cont propriu.
Nici o editură nu a considerat „profitabilă” afacerea, de aceea de pe copertă
lipseşte numele vreunei edituri. Cuvântul introductiv este semnat de Lucia Hossu
Longin, de la care ar fi fost de aşteptat o reuşită şi în editarea cărţii.
Probabil că piaţa este prea „agresată” cu literatura de acest fel. Probabil că
lumea este mai interesată de viitor decât de trecut, ceea ce nu e prea rău,
numai că astfel de cărţi au tocmai menirea de a ne pregăti pentru viitor,căci
traiectoria viitorului nostru o poate „dibui” numai cine cunoaşte trecutul,
asumat cu toate ale lui.
Septembrie
2011
http://www.scribd.com/doc/69265165/Caietele-tristetii-comentariu
http://www.scribd.com/doc/69265165/Caietele-tristetii-comentariu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu