reproducere a articolului Eternitate pentru doi de Horia Ţurcanu, în Formula As, nr. 535 din 30 septembrie - 7 octombrie 2002, pp. 12-13
Costache
Caragaţă a trăit multă vreme în iad, pedepsit pentru convingerile sale
politice. La 92 de ani, bătrânul din Tichiriş nu regretă însă nimic şi nu
urăşte pe nimeni, convins că suferinţa i-a fost rânduită de Dumnezeu -
Există oameni cărora Dumnezeu
le-a dăruit un destin special. Şi, poate, o inimă altfel decât a multora dintre
noi. O stirpe care, se pare, aparţine altor timpuri, o rasă de oameni pe cale
de dispariţie, pentru care idealurile sunt lucrul cel mai important, oameni
pentru care cuvinte ca "ţară", "adevăr",
"istorie" sau "Dumnezeu" au o rezonanţă uitată în zilele
noastre. Oameni de felul acesta nu se îndoiesc niciodată, nu ezită, nu dau
înapoi, nu renunţă, pentru că nu pot, pentru că nu cunosc drumul
"înapoi". Ei traversează talazurile istoriei cu firescul cu care noi
traversăm strada, pentru ca, după ani, să-ţi povestească senini şi modeşti
întâmplări ce astăzi ni se par inimaginabile.
Costache Caragaţă este unul dintre oamenii aceştia
speciali, unul dintre cei a căror biografie ar putea fi subiectul unui roman.
El a trăit cu adevărat într-o viaţă cât alţii în şapte. Astăzi are 92 de ani şi
pe faţa sa nu poţi citi nimic din iadul prin care a trecut, torturile la care a
fost supus nu au lăsat nici o urmă, ochii săi sunt senini şi calmi, ridurile
vârstei sale nu cunosc umbra resentimentelor, a urii, a duşmăniei faţă de cei
care l-au prigonit în tulburi vremuri ce aparţin astăzi istoriei. Domnul
Costache, cum îl alintă prietenii, trăieşte într-o superbă serenitate, printre
amintiri grele, de culoarea şi consistenţa norilor de ploaie.
Această trăsătură a inimii sale, care l-a ajutat să
supravieţuiască în lagăre şi puşcării comuniste, această credinţă
absolută că Dumnezeu ştie ce face şi că nimic nu rămâne
nerăsplătit îl ajută să depăşească bariera urii şi a
revanşei, îl ajută să fie senin şi lucid, îl ajută să-şi vadă
amintirile ca şi cum ar vedea un film. Uneori, e adevărat,
lăcrimează blând, cu mâinile strângând bastonul. Nu, nu la
amintirea suferinţelor sale lăcrimează, privind în zare către
munţi, ci mai curând la amintirea
suferinţelor familiei, Doamne, a soţiei sale, care l-a
aşteptat ca o sfântă ani şi ani, a fetelor sale. Lăcrimează la amintirea fricii
pe care nu, nu el a trăit-o, ci... ele, fetele lui, familia lui. Costache
Caragaţă locuieşte sus, pe o măgură, la marginea cerului. Din curtea lui se văd
Munţii Vrancei. Prin ochii lui poţi arunca o privire în trecut, poţi adulmeca
istoria. Costache Caragaţă a fost legionar, da, şi spune lucrul acesta cu o
privire iscoditoare, să vadă ce cred, ce... gândesc despre... sunt vremuri acum
când poate că nu e bine să... Eu nu cred nimic, toate acestea sunt istorie, şi
bătrânul domn Costache este pentru mine nu un legionar, ci un om care nu a
putut fi înfrânt, un om a cărui credinţă a învins tortura. Într-un secol în
care adevărul, patria şi credinţa sunt cuvinte ce stârnesc zâmbetul, domnul
Costache le rosteşte ca şi cum le-ar citi din Biblie. Aceste cuvinte conţin
sensul, motivaţia, justificarea întregii sale vieţi. Dacă ar crede că ele nu
valorează nimic, ar însemna că toate suferinţele au fost în zadar, că viaţa sa
şi a familiei sale au fost un fum.
Costache Caragaţă la vârsta senectuţii (Tichiriş, 2002) |
La
umbra amintirilor
Dincolo de porţile mari, de lemn,
se află imperiul memoriei lui Costache Caragaţă. Bat şi aştept. Suntem în satul
Tichiriş, comuna Vidra, judeţul Vrancea. Munţii sunt aproape, arşi deja de
peceţile toamnei. Dincolo de poartă, se aud paşi, paşi lenţi. El trebuie să
fie. Iată-l. Un bătrânel mărunt de statură, ca toţi muntenii. Merge în baston.
Cel mai uimitor lucru la omul acesta este privirea, expresia feţei, de o
linişte absolută, absenţa oricărei încruntări. Se spune că viaţa lasă urme pe
feţele oamenilor, că teama, dezastrul, disperarea, duşmănia se lasă încrustate
în frunţile noastre. În cazul omului acestuia, toate umbrele lipsesc. Se bucură
că mă vede. În spatele său se află o casă frumoasă în care Costache Caragaţă
locuieşte împreună cu cumnaţii săi. Oameni în vârstă, despre care aveam să aflu
că au fost mereu alături de el, pas cu pas, despre care aveam să aflu că s-au
împărtăşit din cupa suferinţei odată cu el. Au fost uniţi. Mai ştiu că în
spatele marii case se află livada cea verde şi stupii pe care el îi iubeşte,
printre care se plimbă uneori, mursecând amintiri nerostite. Stăm undeva, pe un
şopron. El povesteşte într-un fel anume, ca şi cum nu el ar povesti, ci memoria
singură s-ar turna în cuvinte, s-ar scurge dinlăuntrul său. Eu nu vreau să las
memoria să se scurgă impersonal, vreau să-l aud pe el, pe Costache Caragaţă.
Atac. "Aţi fost
legionar", zic,
lăsându-l pe el să completeze punctele de suspensie. El coboară din norii
memoriei pentru a mă privi în ochi. "Da",
zice. Eu ştiu că e un subiect
delicat în zilele noastre, ca şi în zilele defunctului comunism, să vorbeşti
despre una ca asta.
Călcăm pe un teren minat, îmi spun, trăim vremuri
care poartă încă un anume complex al istoriei, al unor fapte, al unor
personaje, sunt istorii pentru care nişte zeci de ani nu sunt suficienţi pentru
a fi înţelese sau şterse.
Ne ridicăm. Costache Caragaţă merge încet. Trecem
dincolo, în livada verde a amintirilor sale, mergem să ne plimbăm puţin prin
umbra memoriei sale ameţitoare, printre stupi, prin ierburi domestice pe care
el nu le vede din pricina faptelor de care îşi aminteşte. Eu îl urmez discret,
pentru a nu tulbura emoţia care îl copleşeşte, el are părul scurt şi alb, ochii
rotunzi şi păstrează aceeaşi mustaţă pe care a avut-o în tinereţe. Cumnata lui
îl priveşte de undeva, din spate, depărtându-se în trecut, printre meri.
Erou
de război
Povestea lui Costache Caragaţă
curge ca un film de aventuri în umbra merilor şi a amintirilor sale nesfârşite.
Suntem în 1944, pe front. El, Costache Caragaţă a devenit din învăţătorul
satului sublocotenent. Se simte deja bătrân după patru ani de război. A luptat
pe frontul de răsărit, apoi, din 41, pe cel din apus. S-au schimbat multe, căci
acum luptă împotriva nemţilor. Sovieticii au devenit aliaţi, el îşi face
datoria. Conducea un pluton de 64 de oameni şi au mers pe jos de la Câmpia
Turzii până în inima Ungariei, dormeau prin sate - satele cucerite de ei, distruse,
dărâmate, el se gândea nu la eroism, ci mai curând acasă. A învins şi el odată
cu trupele române în marea bătălie de la Megyozu, din 8 decembrie 1944, apoi a
mărşăluit şi el, cu oamenii lui, până în adâncurile Cehoslovaciei, prin
gerurile de sfârşit de lume ale Munţilor Tatra. A trecut prin cele mai grele
bătălii fără nici o ezitare, dar nu fără teamă. Ştia că numai Dumnezeu e
deasupra şi că ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla. Şi-a făcut
datoria de român. La Banska Bistricza a devenit erou de război, în mijlocul
iernii şi al zăpezilor de doi metri şi...
Domnul
Costache trece printre crengile merilor încet, numai vorbele curg repede.
Într-o noapte cu lună plină, după ce ei ocupaseră satele Hym şi Pereny,
generalul Marinescu, care comanda trupele române, i-a spus aşa, într-o doară: "Domnule locotenent, astăzi mă aştept la multe
din partea dumitale". Sublocotenentul
a luat-o în serios. Aceste vorbe scurte l-au făcut pe Costache Caragaţă ca în
aceeaşi noapte, pe 20 februarie 1945, să atace cu compania lui imposibila cotă
1302 şi s-o cucerească. Nu ştia că acest punct strategic trebuia cucerit de
sovietici, şi l-a cucerit el, învăţătorul din Vidra, pentru că generalul... Aşa
a ajuns el erou de război. Omul acesta, îmi spun, s-a luat mereu în serios, poate
că de aceea a crezut atât de mult în idealurile unei mişcări politice, poate că
această inflexibilitate a sa în faţa realităţii l-a făcut să fie aşa cum e,
neînvins, l-a ajutat să treacă de infernurile succesive care i-au fost
hărăzite. "Şi?" El nu bagă de seamă întrebările mele. "Cota 1302 am ţinut-o o săptămână, apoi
Compania Ss a faimosului Friski a recucerit-o şi noi am căzut prizonieri la
nemţi. Un an şi jumătate am trecut din lagăr în lagăr, mai întâi in
Cehoslovacia, apoi în Germania, am trecut prin Leipzig şi Dresda, care erau
rase de pe faţa pământului, 180 de mii de oameni muriseră numai în Dresda, în
urma bombardamentelor anglo-americane şi eu mă întrebam cum de lasă Dumnezeu pe
lume toate acestea, cum de pământul nu înghite omenirea." A făcut foamea, a traversat Europa pe bicicletă,
pentru a se întoarce acasă, a fost eliberat de ruşi pentru a fi luat din nou
prizonier, a fost salvat de la deportarea în Siberia de un ofiţer sovietic,
care avea figura Arhanghelului Mihail. "O
lungă şi extraordinară aventură" zic,
el priveşte cu ochi rotunzi, nevăzându-mă, scufundat în amintiri ce-ar ajunge
altora pentru o întreagă viaţă. Eu ştiu că toate acestea nu erau decât
începutul, că Ordinul "Mihai Viteazul" pentru fapte de arme nu avea
să conteze deloc acasă, pentru că în România lucrurile se schimbau în timpul
cât el credea că e datoria lui să fie erou. "Cum a fost întoarcerea acasă?", întreb. El priveşte tulbure. Acasă era Elena, soţia
lui, al cărei destin era să aştepte mereu întoarcerea lui Costache şi, ca un
blestem, Costache avea să fie mereu împiedicat să ajungă acasă. Şi totuşi,
atunci, la întoarcerea din război, din prizonierat, din cutreierarea prin
Europa, ea alerga acolo, călare, pe când el venea din război. "Cum adică... venea călare?", întreb, încercând să-mi imaginez. "Da, domnu Horea", zice el, "era
în august 1945, când eu mă întorceam, ea ştia şi aştepta, şi am văzut-o din
tren călărind nebuneşte în lumina soarelui, călărind la întâlnirea cu soldatul
venit de pe front." Vocea îi
tremură pentru întâia dată de când îl cunosc pe omul de fier şi dintr-o dată am
imaginea alb-negru, ca într-un film de epocă, a femeii sale coborâte din munţi,
galopând până la uciderea calului la întâlnirea cu acest om care are vocaţie de
soldat etern. Îl văd coborând din trenul războiului sau, în mulţime, cu mantaua
cârpită, cu mândria lui de erou care a luat cota 1302, cu glasul tremurând ca
şi acum, neştiind cum să se poarte cu ea, cu frumoasa femeie a vieţii sale, pe
care abia o cunoaşte, dar pe care în schimb o visează în fiecare noapte. Îi văd
îmbrăţişaţi în mijlocul mulţimii din gara Focşani, muţi, el are deasupra
umbrele războiului, ea - pe cele ale aşteptării. Îl privesc pe domnul Costache,
el are ochii mijiţi, suntem mereu sub merii lui, în anul 2002 de la Hristos,
însă el are această putere halucinantă de a da viaţă amintirilor... Eu ştiu că
femeia lui, Elena inimii lui, s-a stins de curând, şi felul în care el vorbeşte
despre ea, acel tremur imperceptibil din vocea sa, îmi spune că asist la
epilogul unei niciodată sfârşite poveşti de iubire. O poveste de dragoste
zguduitoare, tocmai pentru că timpurile, istoria, idealurile lui, ceva a făcut
ca ei să fie mereu despărţiţi, să se aştepte şi să se viseze mereu unul pe
altul, să nu fie alături decât hăituiţi de teama că se vor despărţi din nou. "Ai iubit-o mult, nene Costache", zic în şoaptă. "Am iubit-o mult", zice el, închizând ochii, pentru a ascunde ceva. Un
tip ca el nu plânge niciodată, îmi spun, el merge de-o viaţă pe frontiera
subţire ca o lamă de sabie, dintre datorie şi iubire, ca un erou de tragedie
antică.
Ostaşul Costache Caragaţă, chemat la prima concentrare (aprilie 1940) |
Pe front, la Cosmeşti-Paşcani, cu camarazii de luptă (iulie 1944) |
Elena, în braţe cu fiica lor, Cornelia, pe prispa casei familiei Ion Dumitrescu (Tichiriş, 1942) |
Costache Caragaţă este scăldat în
lumina crepusculară a unei după-amiezi de toamnă. Suntem pe terasa marii case
din vârful dealului. Soarele va apune în curând după munţii care se întind până
la orizont. Se va scufunda cumva printre ceţuri. În 45, după întoarcerea acasă,
el spera că totul s-a terminat, redevenise învăţător, era chiar directorul
şcolii, cânta cu copiii în coruri, primise Steaua României pentru fapte de
arme. Apoi, viaţa lui s-a făcut pulbere şi cioburi, într-o seară din 1952. Era
19 iulie şi în noaptea aceea, cinci militari şi securişti au intrat cu forţa în
casă, înarmaţi. Fetiţa lui, Cornelia, avea
numai zece ani şi urla în întuneric, toţi erau înspăimântaţi, şi soldaţii au
răsturnat totul, căutând documente, i-au luat chiar şi propunerea de decorare
din timpul războiului. Era începutul coborârii în infernurile Securităţii,
trecutul său legionar îl prindea din urmă, deşi el... Aşa erau vremurile, el nu
putea da înapoi acum, nu putea să se dezică, să trădeze, nu putea. Era prins în
menghina datoriei morale, a drumului său de erou şi singura scăpare era să
reziste sau să moară.
Au urmat
patru luni de anchete la Focşani. Devenise deja "duşman al clasei muncitoare",
alături de tot felul de oameni, de la preoţi până la chiaburi de prin satele
Vrancei. Apoi a făcut o escală în beciurile Securităţii din Bucureşti, în
Ghencea, în nişte blocuri care aparţinuseră armatei germane. De-acolo nu-şi mai
aminteşte nimic decât bătaia nesfârşită şi râsul unui locotenent care-l lovea.
Sunt din nou numai amintiri care se spun singure. Memorie care curge în lumina
asfinţitului.
"13-14
august 1952. E noapte, suntem într-un tren de marfă, e foarte cald, sunt acolo
câini şi securişti înarmaţi. Mergem la canal, la spart de piatră. Ne vor
extermina, au misiunea să ne ucidă. Ajungem într-un sat, la Coasta Galeş. Acolo
este infernul, spaima, groaza, moartea. Suntem 3000 de oameni în zdrenţe, care
vor fi ucişi. lată-l pe lt. major Petrică. Urlă la noi: sunteţi duşmanii
poporului, pleava societăţii, nişte lepădături. 500 dintre voi vor muri în
prima fază şi după voi va rămâne un proces verbal. Fiecare vagon de piatră va
fi descărcat în maximum 36 de minute. Suntem în iad. Mâinile-mi sunt carne vie.
Vom muri cu toţii, numai Dumnezeu ne mai poate salva." Costache Caragaţă vorbeşte ca în transă, ca şi cum
ar fi încă acolo.
"Şi de-acasă? De-acasă mai aveaţi vreo veste?" Clipeşte des: "De-acasă, Dumnezeule, nu, nimic, acasă aveam două fetiţe mici şi pe ea, pe soţia mea care... N-aveam dreptul la scrisori sau la vizite, acasă mă gândeam însă tot timpul, ziua şi noaptea, asta m-a ţinut în viaţă, îmi spuneam că trebuie să rezist, să trăiesc, să... "
"Şi de-acasă? De-acasă mai aveaţi vreo veste?" Clipeşte des: "De-acasă, Dumnezeule, nu, nimic, acasă aveam două fetiţe mici şi pe ea, pe soţia mea care... N-aveam dreptul la scrisori sau la vizite, acasă mă gândeam însă tot timpul, ziua şi noaptea, asta m-a ţinut în viaţă, îmi spuneam că trebuie să rezist, să trăiesc, să... "
Marile
idealuri, ţara, dreptatea, morala creştină, viitorul neamului, toate acestea
pentru care fostul legionar şi erou de război ajunsese acolo mai existau încă
pentru el? Era el oare în pericol să-şi piardă credinţa acolo, în adâncurile
unui infern pe care abia îl cunoscuse? Aveam să aflu că nu. El considera toate
acestea ca pe un purgatoriu, ca pe o încercare de la Dumnezeu a credinţei. Era
condamnat la 24 de luni de pedeapsă administrativă, şi de la Coasta Galeş avea
să fie dus în lagărul de la Valea Neagră, în "Peninsula". Acolo avea
să trăiască momentul morţii lui Stalin şi teroarea celor două brigăzi de
"reeducaţi" veniţi de la Piteşti, care schingiuiau oamenii în nopţile
fără lună, pentru ca apoi să se laude în faţa flămânzilor morţi de foame cu
bucatele pe care le primeau în schimbul ticăloşiei lor. El era mereu singur,
neamestecat cu ceilalţi, mereu scufundat în gânduri şi în amintiri, până într-o
zi extraordinară, în care - era într-o puşcărie de lângă Bacău -, după ce şi-a
luat angajamentul că nu va pune piedici statului socialist, a putut să primească
vizita Elenei, soţia lui. După încă doi ani. Abia şi-au vorbit, nu ştiau ce să
spună, ea era frumoasă şi tristă, împietrită, el era ţeapăn şi se simţea străin
dincolo de gratii. Tace. Eu ascult această tăcere şi-mi revine în cap imaginea
stranie a ei, călare, alergând, el tot străin, după anii de război, o priveşte
încremenit prin fereastra unui vagon.
"În
1954 m-am întors acasă, am redevenit învăţător la clasele 1-4, iar seara,
făceam coruri la Căminul Cultural. Am învăţat să scrie 21 analfabeţi în 1954.
Unii erau securişti. Aveam deja multe amintiri." Omul acesta era deja bătrân în 1954, îmi spun şi,
cred, căuta deja liniştea.
Cele două fiice, Olguţa şi Cornelia, împreună cu verişorii, Mihai,Luli, Gabi, Cati, după întoarcerea tatălui şi unchiului lor de la Canal (august 1956) |
O familie: Costache, Elena, Cornelia, Olga (iulie 1956) |
Tortura
Numai că
liniştea era departe. Costache Caragaţă vorbeşte fără ca eu să mai pun
întrebări. Orice întrebare e inutilă. Povesteşte valuri de orori. Patru ani a
stat acasă, fiindu-i frică mereu de întoarcerea în infern. În 1958, coşmarul o
ia de la capăt. În ianuarie este arestat din nou, dus la Focşani, anchetat din
nou, bătut, torturat. Apoi este trimis la Securitatea din Galaţi şi internat în
lagărul de la Culmea. Din nou la canal, la sfărâmat de piatră. În octombrie,
sistemul decide să afle, cu orice preţ, ceea ce ştie Costache Caragaţă despre
mişcarea legionară, cine erau camarazii săi, cu cine se întâlnea, totul. "Mă duceau la anchetă cu ochelari negri pe
faţă, mă loveau în permanenţă, mă prăbuşeam pe scări, era teroarea aşteptării
loviturii din orice direcţie. Credeam că bătaia e lucrul cel mai îngrozitor,
până în ziua în care m-au trimis în camera X, adică în camera de tortură, fără
ochelari, ca să văd ghioagele de lovit, cleştii de smuls unghii, sângele de pe
pereţi şi toate instrumentele de caznă pe care le aveau. Aronescu, şeful
anchetatorilor, nu mă mai întreba nimic. M-au pus "la rotisor", legat
cu capul în jos şi cu picioarele în sus, şi m-au lovit la tălpi până am
leşinat. Apoi dădeau cu apă şi o luau de la capăt şi asta a durat zile întregi.
În pauze mă aruncau la subsol şi peste mine aruncau câteva găleţi cu apă rece
ca gheaţa. M-au bătut apoi cu sârme groase, de la ceafă până la tălpi, eu
pierdusem noţiunea timpului şi amintirile, nu mai ştiam nimic, nu-mi mai
aminteam de nimic. Au trecut zile şi zile şi nu voiam decât să mor, să mă
sinucid, să scap de tortură. lntr-o zi, mi-au adus actul de punere sub acuzare
şi mi-au spus că, dacă nu semnez, tortura va continua. Am semnat tot ce-au
vrut. Pe 19 iulie 1959, m-am pomenit în fata tribunalului, eu eram ameţit şi,
în timp ce procurorul rostea rechizitoriul, Doamne-Dumnezeule, le-am recunoscut
în sală pe fetele mele, copiii mei, şi pe ea, Elena, care plângea, şi pe
cumnatul meu, Costel Dumitrescu, şi pe Nela, şi tocmai atunci cineva m-a lovit
cu patul armei în cap, tocmai când... fetiţa mea, Cornelia, plângea cu
sughiţuri şi ţipa de-mi rupea inima în bucăţi. Unul dintre noi, un avocat din
Focşani, Voinea, al cărui tată fusese tot legionar, spânzurat în 39, a strigat
ceva despre torturi, despre... Cornelia urla din toate puterile: «Tăticule,
tăticule!», cu disperare, cu..."
>
Costache
Caragaţă are ochii împăienjeniţi sub povara acestei amintiri, mâna sa tremură
pe baston, apusul nu poate să-i mai încapă privirea tulbure. Nu amintirea
torturii, nici cea a condamnării la 25 de ani de muncă silnică îl fac să
tremure, ci amintirea Corneliei, strigându-l cu disperare, plânsul lor, al
fetelor lui, pe care nici n-a apucat să le vadă crescând, care au crescut în
teroarea percheziţiilor şi a anchetelor, cărora li se spune mereu că tăticul
lor este un duşman al poporului, care nu apucă niciodată să-l cunoască măcar...
Îl ajut. "Şi?"
"Şi am ajuns la Aiud, fără nici o speranţă, sfârşit, crezând că nu mă voi mai
întoarce niciodată acasă."
Fluturi de noapte
Adulmec amintirile acestui om cu o strângere de
inimă, pentru că ştiu, simt că dincolo de vorbele sale este ceva ce nu voi
înţelege niciodată, ceva ce-mi este interzis pentru totdeauna, ca tuturor
acelora care n-au trăit ei înşişi asemenea împrejurări, la marginea morţii.
Sunt lucruri care nu pot fi spuse în cuvinte, sunt trăiri care rămân pentru
totdeauna în posesia proprietarului lor, pentru simplul motiv că el nu va reuşi
niciodată să spună "totul", sentimente care scapă cuvintele, genuni
adânci ce nu pot fi tulburate. De aceea, îmi spun, mă voi mulţumi cu imagini pe
care vorbele sale le pot zugrăvi, cu povestea grozăviilor pe care el le-a
trăit, fără să încerc să-mi explic.
Tac.
Costache Caragaţă mă priveşte cu recunoştinţă, soarele s-a scufundat deja în
spatele munţilor şi s-a făcut răcoare. Suntem mereu pe terasă. Îmi povesteşte
despre cel mai teribil Crăciun al vieţii sale, la Aiud, în 1959. El era în
celulă cu un medic, cu un profesor de filosofie şi cu un ţăran, unul Frunză, de
prin împrejurimile Tecuciului. Macedonenii cântau colinde şi toată puşcăria a
cântat cu ei, asta îşi aminteşte el, înfiorarea care l-a cuprins atunci când
toată puşcăria cânta colinde la ferestrele zăbrelite, cu voci de bărbaţi
încarceraţi, de ţi se zburlea părul de pe mâini. "Macedonenii erau bărbaţi tari, nu glumă, nu
trădau, nu ciripeau, erau români de pe Valea Timocului, dar li se spunea
macedoneni. Erau mai români decât românii. Era aşa, o atmosferă
ciudată de Crăciunul acela, se transmiteau poeziile lui Radu Gyr, care şi el
era acolo, între ziduri, se transmiteau prin morse, băteam în ziduri, în ţevi...
Când am venit acasă, după mulţi ani, am transcris pe hârtie peste 5500 de
versuri de ocnă, pe care le ştiam pe de rost."
Costache Caragaţă scoate din adâncurile memoriei
fotograme de la Aiud, clipe doar, în afara oricărei cronologii, sunt fotogramele
pe care nu memoria, ci inima sa le-a reţinut. Vorbeşte despre mândrie şi despre
trădare, despre Dumnezeu şi despre Neagra, cea mai teribilă formă de recluziune
care era la Aiud, în care celula era lipită de peretele hornului, despre
"cei mari" şi despre... Cum adică "cei mari?", întreb . "Păi,
adică Crainic, Ţuţea, Stăniloaie, ei erau cei mari. Noi eram cei mici.
Reeducarea nu mergea ca la Piteşti, comuniştii se făcuseră mai vicleni. l-au
scos pe cei mari din celule, i-au urcat într-un Ims şi i-au plimbat prin Aiud,
ca să vadă blocurile şi marile înfăptuiri şi să scrie despre ele. Ei au scris
şi s-au publicat în «Glasul Armatei» şi ni le-au citit de Crăciun, ca să vedem
că «cei mari» s-au dat pe brazdă. Asta era prin 63, «reeducarea». Odată, a luat
legătura cu mine unul pe care-l cunoşteam de 30 de ani. Fusese cu mine în
Frăţiile de Cruce, Teofănescu îl chema. M-a dus la bucătărie şi m-a ajutat să
rămân acolo, că era mai uşor. Nu ştiam că trebuie să plătesc ceva pentru asta.
El credea că sunt ciripitor. Era mai bine acolo, eram mai liberi, umblam prin
curte şi aveam mâncare la discreţie, dar eu nu puteam mânca deloc, pentru că în
aceeaşi curte era Zarca, cel mai groaznic loc de la Aiud. Acolo şi ciorba se
strecura pentru ca deţinutul să moară de foame şi de epuizare. Noi, în celular,
puteam vorbi, ascultam prelegerile lui Ţuţea despre filosofie, era altceva, dar
la Zarca nici morse nu mergea. Ei, şi cât am fost la bucătărie, au fost câteva
şedinţe de reeducare. Eu nu vorbeam. Şi, la o şedinţă de reeducare, mă ridică
în picioare preşedintele comitetului, care, spre 254
stupefacţia mea, era tocmai fostul prefect legionar de Vrancea, Ţocu. La
dreapta lui era Teofănescu, tot legionar, omul care mă ajutase să stau la
bucătărie. Şi zice: <<Codreanu este un criminal. Ce-ai de spus?>>.
Şi eu am spus că, după mine, Codreanu este un erou care n-a trădat niciodată.
Era în noiembrie 1963. Într-o săptămână, eram la Zarca şi-mi aşteptam sfârşitul
zilelor. Am stat şapte luni la Zarca, care nu mai contează, pentru că eram atât
de slăbit, încât deliram, călătoream de fapt prin alte lumi, îi vedeam pe ai
mei de acasă, visam cu ochii deschişi şi probabil că aş fi murit, dacă în 64
n-ar fi venit decretul de eliberare. Eu am ieşit direct de la Zarca, de la
exterminare, de la -15*C, unde ne ţineau în cămaşă. Când am ieşit şi am văzut
fluvii de oameni... Plecam din puşcărie ca fluturii de noapte, roiuri negre,
pluteam tăcuţi, nimeni nu spunea nici o vorbă măcar... "
Învăţătorul Costache Caragaţă, la întoarcerea din Zarca Aiudului (august 1964) |
40 de ani
de tăcere
"Şi-apoi?"
"Şi-apoi nimic", spune
el. Răsfoim în tăcere sutele de pagini de poezii, mii şi mii de versuri pe care
el le-a transcris după întoarcerea acasă, poezii ale lui Nichifor Crainic şi
Radu Gyr şi ale altora, anonimi. Privesc încremenit camera sa, celula
amintirilor sale, pe pereţii căreia sunt două fotografii înrămate. Una îl
reprezintă pe el şi pe soţia lui, Elena, o fotografie stranie. Sunt tineri, el
e mândru şi puternic, ea e frumoasă şi puţin tristă, un zâmbet subţire îi
alungeşte faţa. Ce ascunde această fotografie, ce gândeau, ce simţeau oamenii
aceştia încremeniţi pentru totdeauna în fotografie, încremeniţi ca nişte
insecte în chihlimbarul destinului lor? Suferiseră ei deja sau era numai
presimţirea a ceea ce avea să vină? Aş putea să-l întreb pe bătrânul, pe bunul
meu Costache, dar e suficient să-i văd privirea ca să înţeleg că o asemenea
întrebare nu poate fi pusă. Cealaltă fotografie este a Căpitanului, a lui
Codreanu, o fotografie celebră, pe care el nu o va da jos niciodată de pe
peretele său. E prea târziu, şi-apoi un asemenea gest ar fi inutil, ar fi
ridicol, ar fi... Bântui la braţ cu omul acesta prin cotloanele memoriei sale,
în surdină se aud cântece străvechi pe care nu le cunosc şi care vorbesc despre
patrie şi despre Dumnezeu, el tace mult sau povesteşte lucruri mărunte, fără
importanţă, ca şi cum spunerea acestei lungi istorii l-ar fi secătuit. Cum vede
omul acesta lumea, ce înţelege din prezent? "Ştii -
îmi spune - după '64
nu m-au mai primit în învăţământ, eram primejdios, şi am devenit forestier.
Seara, dădeam lecţii de vioară pe la şcolile din sate şi pe la Căminul
cultural. Am păstrat distanţa faţă de politică şi tăcerea." "Şi după
Revoluţie, sau ce-a fost?" "Şi după..." Patruzeci de ani de tăcere, deci. Vechii camarazi
s-au stins sau au trădat, el a rămas, cumva, singur. S-a îndepărtat, s-a
însingurat în mijlocul amintirilor sale, al medaliilor sale de război, al
caietelor sale cu poezii sfâşietoare, de ocnă. Ba nu, nu singur, a rămas cu ai
lui, cu fetele inimii sale, Cornelia şi Olguţa, şi cu Elena, cu femeia lui care
l-a aşteptat mereu, "ca o sfântă", şi care îl aşteaptă şi acum... în
ceruri.
Popas printre rude, la cimitirul din Tichiriş |
Horia
Ţurcanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu