de Prof. Cezar Cherciu
în loc de Postfaţă la volumul Caietele tristeţii, pp. 272-276
Vrancea legendară, Vrancea mioritică, dar şi eroică a plămădit din seva ei milenară oameni aleşi de Domnul, spre pildă semenilor, aidoma spuselor cronicarului: „nasc şi la Moldova oamenii"
Un asemenea Om a fost şi alesul învăţător, Costache Caragaţă!
Născut în Câmpia Siretului la 1 oct. 1910, în satul Bizigheşti - Făurei, în casă modestă de plugari - care astăzi nu mai există, domnul Costache Caragaţă pleacă în calea vieţii, devenind cu trudă şi dârzenie învăţător, în 1930, după ce a absolvit Şcoala Normală din Focşani.
În întreaga lui existenţă, nu s-a bucurat de protecţie, a luat viaţa pieptiş, astfel că va deveni apostol, dascăl la şcoliţe modeste, precum cele din Tichiriş-Putna, Verdea-Răcoasa, Rădoaia-Drăguşani, Paltin-Poduri, Popeşti-Rm. Sărat, Umbrăreşti-Covurlui sau Scafari-Vidra, pe care le-a înnobilat cu harul său, cu truda sa apostolică.
Mic la stat acest învăţător, dar în fapt un munte de omenie ce radia blândeţe, dragoste de oameni, încredere, voinţă dusă până la sacrificiu. Învăţătorul Costache Caragaţă a moştenit şcoala lui Haret, a aplicat-o întocmai cu osârdie şi respect în lumea satului, devenind la locul lui de trudă un adevărat arhitect al sufletelor tinere. Generaţii de copii îi vor purta numele pe buze, pentru grija cu care i-a învăţat buchile alfabetului, scrisul şi cititul, socotitul, pentru felul în care le-a croit drumul spre viaţă. Nu-şi vor uita niciodată educatorul, pentru modul în care i-a plămădit în spiritul credinţei strămoşeşti, al tradiţiei româneşti, al dragostei de ţară şi istorie, al normelor morale sănătoase în care a trăit neamul nostru românesc.
Învăţătorul de ţară, de odinioară, reprezenta în viaţa satului modelul educativ. Prin tot ce a făcut, în scurtul răgaz al vieţii sale libere, dar tensionate, cu slova dar şi cu arcuşul viorii, dascălul Caragaţă a păstrat tradiţia şi datinile satului românesc regăsite în cântec şi dans, iar prin şezătorile săteşti, de altădată, a cultivat printre concetăţenii săi dragostea de pământ, dragostea de familie, de credinţă şi neam.
Familia i-a fost cea mai mare iubire, copilele Cornelia şi Olguţa i-au fost mângâierea în ceasurile grele ale vieţii. Pentru toţi cei ce l-au cunoscut, familia sa a fost modelul demn de urmat.
Intrat între rudele bătrânului notar Ion Dumitrescu, „o adevărată arhivă vie a Vrancei", tânărul învăţător s-a acomodat repede cu normele de viaţă ale vrânceanului, cinstea şi demnitatea, unde primau cuvintele „Dumnezeu", „ţară", „adevăr" şi „istorie".
Soţia sa, Leana Dumitrescu i-a fost cel mai devotat prieten, cumnatul Costel Dumitrescu şi cumnatele sale Nela, Gina, Menta i-au fost suportul de rezistenţă în anii de restrişte şi suferinţă.
Învăţătorul Costache Caragaţă a dovedit o neobosită dragoste de carte, cultivând cu pasiune ştiinţa dobândirii cunoştinţelor prin studiu, îndrumând şi ajutând mulţi oameni tineri în devenirea lor. S-a ocupat cu râvnă de frumosul tradiţiei noastre româneşti, conducând câţiva ani buni corul Căminului cultural din Vidra, remarcat ca una dintre cele mai valoroase formaţii artistice de pe Valea Putnei.
În anii grei ai Războiului Doi Mondial, Costache Caragaţă s-a transformat din paşnicul dascăl, în omul armelor, sublocotenent, chemat în slujba ţării. Se ştie că învăţătorii, în cele două războaie mondiale, au fost sufletul moral al trupei, exemplul de dăruire şi sacrificiu, modelul pentru ostaşul de rând, căruia i-a încălzit inima în numele lui Dumnezeu, al dragostei de familie şi de pământul strămoşesc.
Printre sutele de ofiţeri români, pătrunşi de iubirea de ţară, se numără la loc de onoare şi numele sublocotenentului - învăţător Costache Caragaţă, pecetluit spre vecie în documentele de arhivă ale timpului!
Astfel, a luptat pe frontul de răsărit, apoi din 1944 pe cel de apus. A luptat la Câmpia Turzii pentru eliberarea ţării de hortişti, a luptat pentru eliberarea Ungariei, fiind evidenţiat prin Ordin de front în luptele de la Megyozu, din 8 decembrie 1944. Alături de sutele de ofiţeri şi soldaţi, a luptat cu credinţă în Cehoslovacia, în cele mai grele şi dificile zone încredinţate de sovietici armatei române, în Munţii Tatra. S-a evidenţiat a doua oară, în luptele eroice de la Banska Bistricza. Timp de o săptămână, cu plutonul său a stăpânit cota 1302 din Munţii Tatra, permiţând camarazilor să se replieze. În final a căzut prizonier la nemţi, cunoscând drama pierderii temporare a libertăţii. A cunoscut înfricoşătoarele lagăre nemţeşti din Cehoslovacia, apoi pe cele de lângă Leipzig şi Dresda. Cu sprijinul lui Dumnezeu a reuşit să supravieţuiască, a scăpat de a fi trimis de ruşi prizonier în Siberia, a traversat Europa pe jos, ajungând cu bine în ţară. Naţiunea i-a fost recunoscătoare: i-a acordat Ordinul „Coroana României", Ordinul „Steaua României", a fost propus la Ordinul „Mihai Viteazul".
După o scurtă acalmie, vremuri tulburi se abat asupra ţării, prigoana comunistă loveşte din plin intelectualitatea, „nervul naţiunii". Între 1948 - 1964, viaţa fostului dascăl, fostului erou Costache Caragaţă s-a transformat într-un adevărat calvar. Se număra şi el printre sutele de mii de arestaţi, pentru credinţa sa nestrămutată în dragostea de neam, ortodoxie şi moralitate. Plăteşte cu ani grei de temniţă în Gulagul românesc, trecând pe rând prin temniţele închisorilor Galaţi, Ghencea, Aiud - cu înspăimântătoarea Zarcă, prin lagărele Canalului Dunăre - Marea Neagră, trăind vremuri de iad, pedepsit pentru convingerile sale politice. În temniţă a cunoscut o pleiadă de intelectuali, precum Nichifor Crainic, Petre Ţuţea, Radu Gyr, părintele Stăniloae, Petre Pandrea, Paul Păltănea, mulţi preoţi, ofiţeri, medici, profesori şi învăţători.
La cei 96 de ani, bătrânul învăţător, erou dar şi deţinut politic, declara cu linişte în suflet "că nu regretă nimic, nu urăşte pe nimeni, convins că suferinţa i-a fost rânduită de Dumnezeu".
Evenimentele din 1989 i-au dat speranţe, încredere în viitor. Societatea, în drumul ei spre democratizare, l-a preţuit, fiind ales consilier în Consiliul Judeţean Vrancea în două legislaturi. Pentru onestitatea sa, cinstea şi verticalitatea sa, timp de cinci ani a îndeplinit funcţia de vicepreşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din judeţul Vrancea. S-a bucurat de prietenia lui Ticu Dumitrescu, Corneliu Coposu, Gheorghe Cătuneanu şi a altor luptători anticomunişti.
Înzestrat de natură cu darul condeiului, bunul învăţător Costache Caragaţă lasă posterităţii caietul cu însemnări din închisoare. Este singurul intelectual, deţinut politic din Vrancea, care şi-a rememorat calvarul trăit de la arestare până la eliberarea din detenţie, prezentând drama şi suferinţa din închisorile comuniste. Aducerea „Caietelor tristeţii", pe masa cititorului liber, prin grija fiicelor sale Cornelia şi Olguţa şi a ginerelui său, profesorul Gheorghe Nadoleanu, este un act de dreptate, de cunoaştere a fostei temniţe comuniste, iar din punct de vedere literar va îmbogăţi memorialistica românească. Lucrarea va fi o reuşită, un fragment zguduitor din istoria noastră contemporană.
Dacă vor fi editate şi cele peste 5500 de versuri ale lui Radu Gyr, Nichifor Crainic şi altor poeţi martiri, memorate de dascălul Costache Caragaţă în anii grei de temniţă şi transcrise, la întoarcerea acasă, în „caietul cu coperte roşii", intitulat „Poezii din închisori: 1948-1964", şi acest demers editorial ar putea deveni o meritată împlinire morală şi literară.
Pentru tot ce a făcut şi lăsat în cei 96 de ani de viaţă trăită în smerenie şi demnitate, Costache Caragaţă ne rămâne cu adevărat un om ales, un învăţător model pentru viitorime.
Focşani - 15 martie 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu