Domnule
Ministru,
Subsemnatul
Caragață Costache, fost deținut politic, veteran de război din
cel de-al doilea război mondial, cu domiciliul în comuna Vidra,
satul Tichiriș, județul Vrancea, vă rog să binevoiți a dispune
să se analizeze și să se cerceteze materialul documentar ce vi-l
înaintez, pentru a se face lumină în legătură cu expunerea
prezentată Domniei Voastre, în memoriul anexat.
Mă
consider frustrat de către Asociația Generală a Veteranilor de
Război, prin eliminarea mea de la operațiunile militare care au
avut loc în Munții Tatra, cu prilejul ocupării cotei 1302, în
perioada 18-26 februarie, 1945.
În
volumul al II-lea ”Veteranii pe drumul onoarei și jertfei
(1941-1945)”, având ca subtitlu ”De la Carei în Podișul
Boemiei”, la pag. 351 relatarea nu corespunde adevărului istoric.
Cota 1302 a fost ocupată de subsemnatul, având comanda companiei 1,
din Regimentul 10 Dorobanți-Focșani, așa cum reiese din relatarea
anexată la prezenta cerere.
Pentru
identificarea și restabilirea adevărului istoric, vă rog să
binevoiți a da dispoziții să se cerceteze ”Jurnalul de
operațiuni militare” din arhiva Regimentul 10 Infanterie Focșani,
comandat de col. Elefterie Totu.
4
aprilie, 1997
Cu deosebită stimă,
Locotenent (r) Caragață Costache
Domnului
Ministru al Apărării Naționale - București
RECTIFICAREA
UNEI NEDREPTĂȚI ISTORICE
Cum
și de cine a fost ocupată cota 1302 din Munții Tatra, în cel de
al doilea Război Mondial
În
paginile ce urmează voi relata o adâncă nedumerire pe care am
avut-o după consultarea primelor două volume ale lucrării
”Veteranii pe drumul onoarei și jertfei (1941-1945)”, editată
între anii 1994-1998 de Asociația Națională a Veteranilor de
Război.
În volumul
al II-lea, cu titlul ”De la Carei, în Podișul Boemiei: octombrie
1944 - mai 1945”, în cazul meu nu a fost
respectat adevărul istoric.
A face
istorie înseamnă a merge pe drumul cel drept. Istoria, fie ea
națională sau mondială, este o înșiruire de evenimente care nu
pot fi interpretate, ci prezentate la timpul lor, așa cum s-au
desfășurat.
O noapte
întreagă am dat filă după filă, să găsesc ceva în legătură
cu faptele de arme ale Regimentului 10 Infanterie – Focșani, din
care am făcut și eu parte. Am rămas uluit când am descoperit, la
pag. 351, că punctul strategic de cea mai mare importanță pentru
operațiunile militare româno-sovietice, din Munții Metalici
Slovaci, atât de râvnita cotă 1302, a fost cucerită de compania
1, comandată de sublocotenentul Filip Constantin și de compania 2,
comandată de căpitanul (r) Gheorghe Gh.
Câteva
zile am avut o stare de dezechilibru psihic, de descumpănire și de
revoltă. Cum a fost posibilă această mistificare a adevărului
istoric?... Cota a fost ocupată de mine,
având comanda companiei 1, pe data de 20 febr. 1945, conform
relatărilor ce urmează în această prezentare. Martori ai acestui
eveniment sunt: col. Totu Elefterie, comandantul Regimentului 10
Infanterie, locotenentul Tibi Giurău, adj. Regimentului,
locotenentul Tulai, ofițerul cu informațiile, cpt. Botescu,
comandantul Batalionului 1 și preotul regimentului, pr. cpt. Buzescu
N.
Domnul cpt.
Gheorghe Gh. arată, în relatarea domniei-sale, că evenimentul s-a
petrecut pe la sfârșitul lunii februarie. Eu aduc în relatarea mea
date precise, în zile și ore, precum și martorii cei mai
competenți.
Comandam
compania 1, de pe data de 8 dec. 1944. Cu această companie am ocupat
satele Him și Pereny din Cehoslovacia, am participat la luptele
crâncene de la Ferma Gombost Pasta, de la Brezno ș.a., am străbătut
masivul Munților Tatra, până când, în seara de 18 februarie 1945
am ajuns în fața cotei 1302.
Acolo m-am
întâlnit cu gen. Marinescu Gh., comandantul Diviziei 6 Infanterie,
însoțit de col. Totu Elefterie, comandantul Regimentului 10
Infanterie și de câțiva ofițeri din statul major al diviziei.
Veneau de la o recunoaștere. Față în față cu generalul, acesta
mi-a spus: ”M-aștept astăzi la foarte mult de la dumneata!... ”.
Era vorba de ocuparea cotei 1302.
Pe-nserat,
mă-ndreptam cu toată compania pentru a ocupa locul în dispozitiv.
La un moment dat apare în fața noastră o brancardă purtată de
patru brancardieri. Pe brancardă, acoperit cu o foaie de cort, zăcea
maiorul Teofil Moldoveanu, comandantul Batalionului 2, din Regimentul
10 Infanterie. Fusese la o recunoaștere și acolo un glonț l-a
lovit drept în cap. Probabil un lunetist, bine adăpostit, l-a ochit
cu precizie. Mi-am făcut semnul crucii și-am zis: Dumnezeu să-l
ierte! Mi-am amintit că, în luptele de la Ferma Gombost Pasta, mi-a
spus la telefon că, de-aș fi fost în batalionul lui, mi-ar fi dat
de trei ori ”Mihai Viteazul”. Apoi m-a rugat să raportez
colonelului Totu, pentru că pe el nu l-ar crede, că înaintarea
spre acea fermă este imposibilă.
Răsărea
luna. O lună plină și strălucitoare. Aici, la înălțimea de
peste o mie de metri, ni se părea mai mare și mai aproape de noi.
Zăpada înghețată, de mai bine de-un metru, mărea și mai mult
luminozitatea. Se vedea clar, până la câteva sute de metri.
Tăcerea acestei splendide nopți de februarie, cu lună plină, era
din când în când întreruptă de împușcături izolate. Înaintam
greu și cu prudență spre poziția ce ne-a fost indicată.
Am
recunoscut-o ușor, am ocupat-o, dar nu puteam să rămânem pe ea.
Era o coamă
de munte, având în dreapta și-n stânga niște văi adânci. Din
ambele părți am primit împușcături. Gloanțele vâjâiau pe la
urechile noastre. Din regulamentele militare și din experiența
războiului, de până atunci, mi-am zis: un bun comandant trebuie să
aibă și inițiativă. El trebuie să-și adapteze tactica de luptă
după situația pe care i-o oferă frontul. Pe poziția indicată nu
puteam rămâne.
În fața
noastră se deschidea o vale neacoperită de pădure. Dincolo de ea
se înălța, maiestuoasă, cota 1302. Era ora 23,30. I-am dat ordin
caporalului Rusu să se strecoare cu grupa sa prin acea vale și să
se oprească, în momentul când primește foc de la inamic. După o
oră și jumătate caporalul s-a întors cu grupa intactă,
raportându-mi că nu a întâlnit inamic. Încurajat de această
constatare am chemat comandanții de plutoane și am hotărât
împreună să părăsim acea poziție cu totul dezavantajoasă
pentru apărare și să-ncercăm să ne-apropiem de cota 1302. Am
parcurs acea vale, fără să întâlnim nicio rezistență inamică.
Mergeam în șir indian. Mă temeam totuși să nu intrăm într-un
câmp de mine. Dar nu s-a întâmplat nimic.
Începem să
urcăm versantul estic al cotei 1151. Zăpada înghețată și
alunecoasă ne îngreuna mersul. Depășisem jumătatea versantului,
vedeam că ne-apropiem de vârful cotei, când, deodată, am fost
primiți de-un foc violent de armă automată. Trei puști-mitraliere
au fost puse imediat în poziție de tragere. După un schimb scurt
de focuri, de la inamic nu s-a mai auzit nimic. Ne-am dat seama că
avusesem în față ușoare elemente de alarmare, care s-au retras la
primele schimburi de focuri.
Am înaintat
și am ocupat cota 1151. Eram foarte aproape de 1302, fiindcă ea era
o continuare a cotei 1151. Nu m-am gândit să mai întreprind vreo
mișcare în noaptea aceea. M-am mulțumit cu ocuparea acestei
înălțimi și m-am instalat acolo cu tot armamentul de care
dispuneam. Telefonistul, cu aparatul în mână, mă urmărea ca o
umbră.
- ” Instalează-l și fă-mi imediat legătura cu batalionul”.
- ” Alo, domnul căpitan Mărcușanu ?...
- ” Da, mi se răspunde.
- ” Domnule căpitan, am ocupat cota 1151. Lângă noi, foarte aproape se află cota 1302. Am întreprins această acțiune deoarece, în timpul zilei, n-am fi putut trece prin valea din spatele nostru, fără a fi măcelăriți”.
Cu
glasul morocănos și preocupat de neliniștea ce-i provocasem în
timpul somnului, răspunsul comandantului de batalion a fost dat cu
niște înjurături triviale, cărora nu le-am dat importanță.
Mi-am luat toate măsurile de apărare, instalând posturi de
supraveghere și toate armele automate în jurul cotei. Oamenii și-au
făcut adăposturi în zăpadă și-au fost avertizați ca-n cel mult
două minute să fie gata de luptă.
Dar
noaptea de 19 spre 20 februarie a trecut fără să se mai întâmple
ceva deosebit. Răsărea soarele. Dimineața aceea, așa de senină
și de frumoasă, ne-arăta clar, în toată splendoarea ei, cota
1302. Eram fericit că ajunsesem aici.
Între
timp, căpitanul Mărcușanu raportase la regiment acțiunea mea din
timpul nopții. Cam pe la ora opt, ne-am pomenit cu bucătăria
batalionului, cu mai multe merinde cu hrană caldă și cu băuturi,
coniac și votcă. Era o răsplătire și o recunoaștere a ceea ce
reușisem în timpul nopții.
Nu
trecuse nici două ore de la surpriza ce ne-o făcuse comandantul de
regiment, cu hrana caldă și cu cele două feluri de băuturi. Pe
când eram atât de bine dispuși, un foc violent, cu tot felul de
arme automate, se îndrepta spre poziția noastră. Am dat ordin ca
toate puștile-mitraliere să deschidă focul înspre direcția de
unde venea atacul. Inamicul nu se vedea, fiindcă trăgea dintr-un
unghi mort. Văile și munții clocoteau de vuietul împușcăturilor.
Din clipă în clipă așteptam ca inamicul să apară de undeva și
să asalteze poziția noastră. Dar nimic!... Numai focul armelor
automate continua cu înverșunare și de la ei și de la noi. De la
postul de comandă al regimentului, colonelul Totu Elefterie
mă-ntreabă la telefon: - ”Ce se-ntâmplă la voi?... De unde vine
”focăraia” asta?... –”Suntem atacați dinspre Nord de-un
inamic de tăria unei companii. Nu fiți îngrijoraț, fiindcă
suntem bine amplasați și nu ne vor putea scoate de pe poziția
noastră”. Comandantul a rămas mulțumit de răspunsul meu.
După
o jumătate de oră, împușcăturile au început să scadă în
intensitate, dar au continuat totuși din ce în ce mai rar, până
la căderea serii, când au încetat de tot. O liniște binefăcătoare
s-a așternut peste munți și văi, dar mai ales peste nervii
noștri, atât de încercați în ziua aceea.
Numai
mirosul prafului de pușcă, atât de dens și pătrunzător, nu ne-a
părăsit toată noaptea. El ne dădea impresia că ne aflăm într-o
zonă gazată. Dimineața, soarele răsărea tot atât de frumos și
strălucitor ca-n ziua precedentă. Oare astăzi, ce se va mai
întâmpla!?...
- februarie 1945
O
dimineață splendidă, cu soare cald și îmbietor. După hora de
ieri, ziua de azi ne aduce o liniște desăvârșită, dar suspectă.
Pe front ea n-a fost niciodată de bun augur, fiind întotdeauna
urmată de furtună.
Bătălia
în munți se dă pentru câștigarea înălțimilor, după cum cea
de la câmpie se dă pentru câștigarea localităților.
Compania
mea se afla plasată pe o poziție bună. Moralul ne era excelent. Un
singur lucru nu era bun: nu știam unde este inamicul. Trebuia să
luăm imediat contactul cu el. Când se află în retragere, trebuie
urmărit pas cu pas, pentru a nu-i lăsa niciun răgaz să se
organizeze și să contraatace.
Trimit
din nou grupa caporalului Rusu, pentru a stabili acest contact. I-am
ordonat să nu se angajeze în luptă cu inamicul. La primul foc să
se retragă, să revină pe poziție și să raporteze cele
constatate.
Plecată
cam pe la ora 9, grupa s-a întors după vreo două ore și jumătate.
Caporalul mi-a raportat c-a ajuns pe vârful cotei 1302, fără să
fi întâlnit inamic, doar niște urme de schiuri. Am bănuit că în
urma atacului de ieri, nereușit, de pe 1151, inamicul s-a retras și
de pe 1302.
Am
adunat în grabă compania și-am plecat. Versantul de Est al cotei
prezenta o înclinație de ½. Cu armamentul și cu muniția pe
oameni înaintam foarte greu.
În
jur de ora 14 am ajuns pe punctul trigonometric al cotei. Am instalat
în grabă cele douăsprezece puști-mitraliere și cele patru
mitraliere, în poziții bine alese de tragere. În jurul cotei am
fixat posturi de supraveghere, apoi am raportat direct Regimentului
ocuparea acesteia.
Fără
să fiu anunțat, m-am pomenit cu ofițerul cu informațiile,
locotenentul Tulai, însoțit de preotul regimentului, căpitan
Nicolae Buzescu, trimiși de comandantul regimentului să se
încredințeze dacă în adevăr raportarea mea a fost reală.
Niciodată
până atunci colonelul Totu Elefterie nu pusese la îndoială
rapoartele mele. Acum nu mai credea! Locotenentul Tulai cere legătura
directă și imediată cu comandantul regimentului.
-”Alo,
domnule colonel, vă vorbesc de pe cota 1302”.
Lt.
Tulai îmi întinde receptorul:
-”Vorbiți
cu domnul colonel”.
-”Da,
am înțeles. Voi lua toate măsurile pentru păstrarea cotei”. Mi
s-a spus că în cursul nopții v-a trimite pentru întărire întreg
Batalionul 1, comandat de cpt. Botescu.
Noaptea
de 20-21 februarie a trecut, fără să se-ntâmple ceva. Eu totuși
m-am temut de un contraatac în forță, pentru recucerirea cotei.
Dar noaptea a trecut cu bine și în liniște.
Pe
21 februarie, tot Batalionul 1 era instalat pe cotă. Compania mea a
rămas pe poziția inițială. La 200 m., în fața compania 1, a
fost instalată compania 2, comandată de sublocotenentul Chioreanu.
Ea avea o misiune de alarmare.
22
Februarie
Se
pune iar problema contactului cu inamicul. Mi se dă tot mie această
misiune. Organizez o grupă cu cei mai curajoși oameni și-o pun sub
comanda serg. major Stoica. Ordon subofițerului să meargă cu
foarte mare atenție pe direcția cotelor 1280 și 1040 și să nu se
angajeze în luptă cu inamicul. La luarea contactului se retrage și
revine pe poziția inițială.
Patrula pleacă la ora 13. Este așteptată de noi, în
jurul orei 16. Dar nu vine. De la Regiment primim tot mai insistent
telefoane. De-abia spre sfârșitul orei 17 patrula se-ntoarce,
aducând cu ea un prizonier ungur, cu gradul de sergent. Declară că
face parte dintr-un detașament de partizani, comandat de cpt. rus
Galicenko. Ne spune că detașamentul nu mai are nici hrană, nici
muniție și că este încercuit de nemți. Propune să meargă la ei
un ofițer cu grad mai mare, să trateze cu cpt. Galicenko retragerea
lor din încercuire. Raportez regimentului. Nu i se dă crezare
prizonierului. Primesc ordin să trimit din nou aceeași patrulă,
împreună cu prizonierul ungur, să-l ducă pe subofițer la
detașamentul de partizani. Să fie făcut atent prizonierul că, de
va încerca să întindă patrulei vreo cursă, va fi împușcat pe
loc.
Patrula cu
prizonierul pleacă la ora 18. Pentru îndeplinirea acestei misiuni,
sergentul ungur ne-a asigurat că nu are nevoie decât de cel mult
două ore. Urma ca, cel mai târziu, la ora 20 patrula să
se-ntoarcă. Dar sfârșitul acelei zile avea să ne-aducă surprize.
Timpul
trece greu. Îndoiala pune stăpânire pe mine. Dacă patrula, pentru
un motiv sau altul, nu se mai întoarce!?... Dădusem subofițerul
cel mai bun și oamenii cei mai curajoși din companie.
Mă uit la
ceas. O clipă de descumpănire am avut în acel moment. Era douăzeci
și douăzeci și cinci de minute. Telefonul sună. Aceeași
nerăbdare și acolo.
-”S-a-ntors
patrula?”
-”Nu.
Suntem în așteptare”.
Mai
trece o jumătate de ceas și-ncă alta. Nimic. Îngrijorarea ne
cuprinde pe toți. La regiment nervozitatea este și mai mare.
Patrula a căzut. Ne putem aștepta din clipă în clipă la un atac
surpriză din partea inamicului. Dublăm posturile de supraveghere.
Trec pe la amplasamentele armelor automate. Încurajez și-i țin în
alertă pe servanți și pe trăgători. Revin la postul de comandă.
În clipa următoare aud un strigăt puternic:
-”Stai!...
Cine-i?”… Patrula mult așteptată își dădea parola. În mai
puțin de zece minute, în jurul postului de comandă, la lumina
lunii, foiesc zeci de oameni. Patrula, după patru ore de la plecare,
s-a-ntors intactă. Odată cu ea și partizanii. Iată-l și pe
căpitanul Galicenko, tânăr, simpatic, vesel, cu
pistolul-mitralieră kalashnikov atârnat de gât. Îmi cere să
vorbească imediat cu regimentul. Îi fac legătura. Acolo se afla
ofițerul de legătură, maiorul sovietic Perian. Până la sosirea
acestuia, care-i spusese lui Galicenko să aștepte, că într-o
jumătate de oră va fi pe 1302, discutăm cu partizanii. Erau în
culmea fericirii. Nu știau cum să ne mai mulțumească, arătându-și
recunoștința că, datorită nouă, au scăpat de la o pieire
sigură. Subofițerul Stoica era eroul zilei aceleia. El își
îndeplinise cu mare succes misiunea. Căpătase niște cadouri,
printre care și un frumos ceas de mână, de la o partizană. Toți
eram fericiți de reușita acestei acțiuni, dar cel mai fericit era
comandantul regimentului, colonelul Elefterie Totu.
*
Pentru
această acțiune, cât și pentru altele care s-au petrecut mai
înainte, compania 1 a fost citată prin ordin de zi, pe regiment, pe
divizie și pe corp de armată. Soldații, gradații, subofițerii și
ofițerii acestei subunități au primit diferite distincții, iar
comandantului companiei 1 i s-a făcut , de către comandantul
regimentului, un raport pentru decorarea cu Ordinul ”Mihai
Viteazul”. Raportul a fost întocmit pe trei pagini de coală mare,
înaintat și aprobat de comandantul Diviziei 6 Infanterie.
În acel
raport se spunea, între altele:
”Sosirea
locotenentului în rezervă Caragață Costache la comanda companiei
1 a fost o revelație pentru camarazii care-l cunoșteau și
nedumerire pentru cei ce nu l-au cunoscut. N-a existat acțiune mai
importantă a Regimentului 10 Dorobanți la care locotenentul (r)
Caragață Costache să nu fi luat parte. El
este sufletul Batalionului 1 și mândria Regimentului 10 Dorobanți.
De-ar fi fost ofițer de carieră, ar fi ajuns, fără îndoială,
în fruntea marilor comandamente”.
Din păcate,
acest important document mi-a fost confiscat de către organele
securității, împreună cu toate actele mele personale, militare și
din învățământ, odată cu arestarea mea, pe data de 19 iulie
1952.
*
Suntem
din nou pe cota1302.
Iată-l și
pe maiorul sovietic Perian, ofițerul de legătură cu Regimentul 10
Infanterie, în mijlocul nostru. Intră într-un dialog fierbinte cu
cpt. Galicenko. Maiorul Perian ar fi vrut ca detașamentul lui
Galicenko să mai reziste vreo câteva zile, până ce armata
sovietică ar fi atins niște obiective foarte importante. Dar
Galicenko îi răspunde că detașamentul nu mai poate rezista nicio
zi fără a cădea în mâinile inamicului. Până la urmă, maiorul
a aprobat ca detașamentul să se retragă.
Pentru
regimentul nostru, legătura făcută cu detașamentul de partizani a
fost cea mai importantă acțiune din câte săvârșise până
atunci.
Împrejurul
cotei 1302 ocupase acum poziții ambele batalioane ale Regimentul 10
Dorobanți. În fața companiei 1, la circa 200 m. se afla companie
2, comandată de sublocotenentul Chioreanu. Batalionul 2, comandat de
cpt. Ștefănescu, ocupa versantul de nord al cotei.
După
retragerea detașamentului Galicenko, în după-amiaza zilei de 25
februarie, inamicul care forțase poziția acestui detașament atacă
în forță liniile noastre. Atacul însă nu reușește. Se iau apoi
toate măsurile pentru a zădărnici și alte încercări, ce
eventual le-ar mai face.
Noaptea de
25-26 februarie a trecut liniștită. Se părea că inamicul nu va
mai încerca un alt atac.
26
februarie 1945. Ziua fatală
O zi nespus
de geroasă și înnegurată. Ceața este atât de densă, încât
de-abia ne putem vedea până la câțiva metri. Copacii sunt
încărcați de chiciură, micșorând și mai mult vizibilitatea. Se
pornește un vifor năprasnic. Cădem în genunchi la fiecare pas.
Brazii se-ndoaie până la pământ, scuturându-și chiciura. Urlă
vântul, urlă copacii, urlă pădurile toate. Ar putea oare inamicul
să ne-atace pe-o așa vreme?...
Și iată
că inamicul a așteptat parcă demult așa ceva! În fața noastră,
la compania 2 se aud împușcături. Compania 1 intră în alertă.
Trăgătorii de la armele automate sunt gata să dezlănțuie focul.
Dar peste
noi, în loc de năvala inamicului năvălesc ostașii companiei 2,
care nu se opresc, ci aleargă înspre înapoia pozițiilor,
răspândind panica. Nu-i poate opri nimeni. Compania 1 rămâne pe
loc. Rezistă. Eu, lângă amplasamentul unei arme automate, cad
rănit la cap. Din cauza viscolului, a zăpezii viscolite, nu putem
vedea nimic înaintea noastră. Situația este extrem de critică.
Legăturile telefonice sunt rupte. Grupul nostru de rezistență,
care mai număra doar 14-15 oameni, soldați și gradați ce se mai
aflau în jurul meu, cădem în captivitate. În mai puțin de-o
jumătate de oră, cele două batalioane, 1 și 2, sunt date peste
cap de unități germane SS.
La două
ore după căderea noastră, ne-au ajuns din urmă încă șapte
ofițeri, printre care și comandantul Batalionului 1, cpt. Botescu,
urmați de-aproape o sută de soldați.
Ziua de 26
februarie 1945 a fost ziua neagră a Regimentului 10 Infanterie.
Pierderea cotei 1302 a avut repercusiuni asupra întregului front din
Munții Tatra, până către 15 martie, când armatele germane au
început retragerea generală și precipitată către granițele
Reichului, grăbind astfel sfârșitul celui de-al doilea război
mondial.
Locotenent (r) Caragață Costache
4
aprilie 1997
Tichiriș, 11
sept. 1997
Domnule
General,
Răspunsul
dumneavoastră la memoriul meu din 4 aprilie 1997 a venit, așa cum
ați afirmat, ca „picătura de balsam pusă pe rana mea
sufletească”, produsă de citirea articolului al cărui autor s-a
dovedit a fi certat cu adevărul și înfrățit cu minciuna.
Este
drept că nici A.N.V.R-ul și nici dumneavoastră nu aveți nicio
vină, în legătură cu eroarea de la pag. 351, din volumul al
II-lea al lucrării ”Veteranii pe drumul onoarei și jertfei”.
Dumneavoastră nu ați fost în posesia materialului meu, iar eu am
aflat de existența acestor volume de-abia în primăvara anului
1997, întâmplător, de la un camarad din comuna Nereju, călătorind
împreună cu autobuzul la Focșani. Nici la nivel de comună și
nici de județ, nimeni nu m-a pus în cunoștință cu apariția
acestor publicații. Aș fi fost poate primul care aș fi trimis
materialul documentar pentru includerea lui în lucrările
dumneavoastră.
Răspunzând
la memoriul meu, dumneavoastră ați reabilitat onoarea unui camarad
de arme, nedreptățit prin minciună.
Ați
mers pe calea onoarei și spiritului camaraderesc.
Ați
salvat nu numai onoarea mea, ci a întregii armate cu care noi toți
ne-am înfrățit în lupte.
Mi-ați
dat satisfacția și mi-ați vindecat rana de care ați amintit.
Vă
mulțumesc din suflet și rog pe bunul Dumnezeu să vă dea sănătate
și ani îndelungați, să mai vindecați și alte răni.
Cu
deosebită stimă,
Costache
Caragață
Domnului
general de corp de armată (r) Marin Dragnea
Președinte
A.N.V.R.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu