blogul învăţătorului Costache Caragaţă

învăţătorul vrâncean Costache Caragaţă este unul dintre miile de români care au pătimit în închisorile comuniste. Această pagină reproduce memoriile sale, alături de care sunt adăugate poezii memorate în închisoare, impresii ale celor care l-au cunoscut, fotografii, articole din presă, reportaje.

4 ianuarie 2013

Cota 1302



Domnule Ministru,

Subsemnatul Caragață Costache, fost deținut politic, veteran de război din cel de-al doilea război mondial, cu domiciliul în comuna Vidra, satul Tichiriș, județul Vrancea, vă rog să binevoiți a dispune să se analizeze și să se cerceteze materialul documentar ce vi-l înaintez, pentru a se face lumină în legătură cu expunerea prezentată Domniei Voastre, în memoriul anexat.
Mă consider frustrat de către Asociația Generală a Veteranilor de Război, prin eliminarea mea de la operațiunile militare care au avut loc în Munții Tatra, cu prilejul ocupării cotei 1302, în perioada 18-26 februarie, 1945.
În volumul al II-lea ”Veteranii pe drumul onoarei și jertfei (1941-1945)”, având ca subtitlu ”De la Carei în Podișul Boemiei”, la pag. 351 relatarea nu corespunde adevărului istoric. Cota 1302 a fost ocupată de subsemnatul, având comanda companiei 1, din Regimentul 10 Dorobanți-Focșani, așa cum reiese din relatarea anexată la prezenta cerere.
Pentru identificarea și restabilirea adevărului istoric, vă rog să binevoiți a da dispoziții să se cerceteze ”Jurnalul de operațiuni militare” din arhiva Regimentul 10 Infanterie Focșani, comandat de col. Elefterie Totu.

4 aprilie, 1997
Cu deosebită stimă,
Locotenent (r) Caragață Costache


Domnului Ministru al Apărării Naționale - București





RECTIFICAREA UNEI NEDREPTĂȚI ISTORICE

Cum și de cine a fost ocupată cota 1302 din Munții Tatra, în cel de al doilea Război Mondial

În paginile ce urmează voi relata o adâncă nedumerire pe care am avut-o după consultarea primelor două volume ale lucrării ”Veteranii pe drumul onoarei și jertfei (1941-1945)”, editată între anii 1994-1998 de Asociația Națională a Veteranilor de Război.
În volumul al II-lea, cu titlul ”De la Carei, în Podișul Boemiei: octombrie 1944 - mai 1945”, în cazul meu nu a fost respectat adevărul istoric.
A face istorie înseamnă a merge pe drumul cel drept. Istoria, fie ea națională sau mondială, este o înșiruire de evenimente care nu pot fi interpretate, ci prezentate la timpul lor, așa cum s-au desfășurat.
O noapte întreagă am dat filă după filă, să găsesc ceva în legătură cu faptele de arme ale Regimentului 10 Infanterie – Focșani, din care am făcut și eu parte. Am rămas uluit când am descoperit, la pag. 351, că punctul strategic de cea mai mare importanță pentru operațiunile militare româno-sovietice, din Munții Metalici Slovaci, atât de râvnita cotă 1302, a fost cucerită de compania 1, comandată de sublocotenentul Filip Constantin și de compania 2, comandată de căpitanul (r) Gheorghe Gh.
Câteva zile am avut o stare de dezechilibru psihic, de descumpănire și de revoltă. Cum a fost posibilă această mistificare a adevărului istoric?... Cota a fost ocupată de mine, având comanda companiei 1, pe data de 20 febr. 1945, conform relatărilor ce urmează în această prezentare. Martori ai acestui eveniment sunt: col. Totu Elefterie, comandantul Regimentului 10 Infanterie, locotenentul Tibi Giurău, adj. Regimentului, locotenentul Tulai, ofițerul cu informațiile, cpt. Botescu, comandantul Batalionului 1 și preotul regimentului, pr. cpt. Buzescu N.
Domnul cpt. Gheorghe Gh. arată, în relatarea domniei-sale, că evenimentul s-a petrecut pe la sfârșitul lunii februarie. Eu aduc în relatarea mea date precise, în zile și ore, precum și martorii cei mai competenți.
Comandam compania 1, de pe data de 8 dec. 1944. Cu această companie am ocupat satele Him și Pereny din Cehoslovacia, am participat la luptele crâncene de la Ferma Gombost Pasta, de la Brezno ș.a., am străbătut masivul Munților Tatra, până când, în seara de 18 februarie 1945 am ajuns în fața cotei 1302.
Acolo m-am întâlnit cu gen. Marinescu Gh., comandantul Diviziei 6 Infanterie, însoțit de col. Totu Elefterie, comandantul Regimentului 10 Infanterie și de câțiva ofițeri din statul major al diviziei. Veneau de la o recunoaștere. Față în față cu generalul, acesta mi-a spus: ”M-aștept astăzi la foarte mult de la dumneata!... ”. Era vorba de ocuparea cotei 1302.
Pe-nserat, mă-ndreptam cu toată compania pentru a ocupa locul în dispozitiv. La un moment dat apare în fața noastră o brancardă purtată de patru brancardieri. Pe brancardă, acoperit cu o foaie de cort, zăcea maiorul Teofil Moldoveanu, comandantul Batalionului 2, din Regimentul 10 Infanterie. Fusese la o recunoaștere și acolo un glonț l-a lovit drept în cap. Probabil un lunetist, bine adăpostit, l-a ochit cu precizie. Mi-am făcut semnul crucii și-am zis: Dumnezeu să-l ierte! Mi-am amintit că, în luptele de la Ferma Gombost Pasta, mi-a spus la telefon că, de-aș fi fost în batalionul lui, mi-ar fi dat de trei ori ”Mihai Viteazul”. Apoi m-a rugat să raportez colonelului Totu, pentru că pe el nu l-ar crede, că înaintarea spre acea fermă este imposibilă.
Răsărea luna. O lună plină și strălucitoare. Aici, la înălțimea de peste o mie de metri, ni se părea mai mare și mai aproape de noi. Zăpada înghețată, de mai bine de-un metru, mărea și mai mult luminozitatea. Se vedea clar, până la câteva sute de metri. Tăcerea acestei splendide nopți de februarie, cu lună plină, era din când în când întreruptă de împușcături izolate. Înaintam greu și cu prudență spre poziția ce ne-a fost indicată.
Am recunoscut-o ușor, am ocupat-o, dar nu puteam să rămânem pe ea.
Era o coamă de munte, având în dreapta și-n stânga niște văi adânci. Din ambele părți am primit împușcături. Gloanțele vâjâiau pe la urechile noastre. Din regulamentele militare și din experiența războiului, de până atunci, mi-am zis: un bun comandant trebuie să aibă și inițiativă. El trebuie să-și adapteze tactica de luptă după situația pe care i-o oferă frontul. Pe poziția indicată nu puteam rămâne.
În fața noastră se deschidea o vale neacoperită de pădure. Dincolo de ea se înălța, maiestuoasă, cota 1302. Era ora 23,30. I-am dat ordin caporalului Rusu să se strecoare cu grupa sa prin acea vale și să se oprească, în momentul când primește foc de la inamic. După o oră și jumătate caporalul s-a întors cu grupa intactă, raportându-mi că nu a întâlnit inamic. Încurajat de această constatare am chemat comandanții de plutoane și am hotărât împreună să părăsim acea poziție cu totul dezavantajoasă pentru apărare și să-ncercăm să ne-apropiem de cota 1302. Am parcurs acea vale, fără să întâlnim nicio rezistență inamică. Mergeam în șir indian. Mă temeam totuși să nu intrăm într-un câmp de mine. Dar nu s-a întâmplat nimic.
Începem să urcăm versantul estic al cotei 1151. Zăpada înghețată și alunecoasă ne îngreuna mersul. Depășisem jumătatea versantului, vedeam că ne-apropiem de vârful cotei, când, deodată, am fost primiți de-un foc violent de armă automată. Trei puști-mitraliere au fost puse imediat în poziție de tragere. După un schimb scurt de focuri, de la inamic nu s-a mai auzit nimic. Ne-am dat seama că avusesem în față ușoare elemente de alarmare, care s-au retras la primele schimburi de focuri.
Am înaintat și am ocupat cota 1151. Eram foarte aproape de 1302, fiindcă ea era o continuare a cotei 1151. Nu m-am gândit să mai întreprind vreo mișcare în noaptea aceea. M-am mulțumit cu ocuparea acestei înălțimi și m-am instalat acolo cu tot armamentul de care dispuneam. Telefonistul, cu aparatul în mână, mă urmărea ca o umbră.
  • Instalează-l și fă-mi imediat legătura cu batalionul”.
  • Alo, domnul căpitan Mărcușanu ?...
  • Da, mi se răspunde.
  • Domnule căpitan, am ocupat cota 1151. Lângă noi, foarte aproape se află cota 1302. Am întreprins această acțiune deoarece, în timpul zilei, n-am fi putut trece prin valea din spatele nostru, fără a fi măcelăriți”.
Cu glasul morocănos și preocupat de neliniștea ce-i provocasem în timpul somnului, răspunsul comandantului de batalion a fost dat cu niște înjurături triviale, cărora nu le-am dat importanță. Mi-am luat toate măsurile de apărare, instalând posturi de supraveghere și toate armele automate în jurul cotei. Oamenii și-au făcut adăposturi în zăpadă și-au fost avertizați ca-n cel mult două minute să fie gata de luptă.
Dar noaptea de 19 spre 20 februarie a trecut fără să se mai întâmple ceva deosebit. Răsărea soarele. Dimineața aceea, așa de senină și de frumoasă, ne-arăta clar, în toată splendoarea ei, cota 1302. Eram fericit că ajunsesem aici.
Între timp, căpitanul Mărcușanu raportase la regiment acțiunea mea din timpul nopții. Cam pe la ora opt, ne-am pomenit cu bucătăria batalionului, cu mai multe merinde cu hrană caldă și cu băuturi, coniac și votcă. Era o răsplătire și o recunoaștere a ceea ce reușisem în timpul nopții.
Nu trecuse nici două ore de la surpriza ce ne-o făcuse comandantul de regiment, cu hrana caldă și cu cele două feluri de băuturi. Pe când eram atât de bine dispuși, un foc violent, cu tot felul de arme automate, se îndrepta spre poziția noastră. Am dat ordin ca toate puștile-mitraliere să deschidă focul înspre direcția de unde venea atacul. Inamicul nu se vedea, fiindcă trăgea dintr-un unghi mort. Văile și munții clocoteau de vuietul împușcăturilor. Din clipă în clipă așteptam ca inamicul să apară de undeva și să asalteze poziția noastră. Dar nimic!... Numai focul armelor automate continua cu înverșunare și de la ei și de la noi. De la postul de comandă al regimentului, colonelul Totu Elefterie mă-ntreabă la telefon: - ”Ce se-ntâmplă la voi?... De unde vine ”focăraia” asta?... –”Suntem atacați dinspre Nord de-un inamic de tăria unei companii. Nu fiți îngrijoraț, fiindcă suntem bine amplasați și nu ne vor putea scoate de pe poziția noastră”. Comandantul a rămas mulțumit de răspunsul meu.
După o jumătate de oră, împușcăturile au început să scadă în intensitate, dar au continuat totuși din ce în ce mai rar, până la căderea serii, când au încetat de tot. O liniște binefăcătoare s-a așternut peste munți și văi, dar mai ales peste nervii noștri, atât de încercați în ziua aceea.
Numai mirosul prafului de pușcă, atât de dens și pătrunzător, nu ne-a părăsit toată noaptea. El ne dădea impresia că ne aflăm într-o zonă gazată. Dimineața, soarele răsărea tot atât de frumos și strălucitor ca-n ziua precedentă. Oare astăzi, ce se va mai întâmpla!?...
  1. februarie 1945
O dimineață splendidă, cu soare cald și îmbietor. După hora de ieri, ziua de azi ne aduce o liniște desăvârșită, dar suspectă. Pe front ea n-a fost niciodată de bun augur, fiind întotdeauna urmată de furtună.
Bătălia în munți se dă pentru câștigarea înălțimilor, după cum cea de la câmpie se dă pentru câștigarea localităților.
Compania mea se afla plasată pe o poziție bună. Moralul ne era excelent. Un singur lucru nu era bun: nu știam unde este inamicul. Trebuia să luăm imediat contactul cu el. Când se află în retragere, trebuie urmărit pas cu pas, pentru a nu-i lăsa niciun răgaz să se organizeze și să contraatace.
Trimit din nou grupa caporalului Rusu, pentru a stabili acest contact. I-am ordonat să nu se angajeze în luptă cu inamicul. La primul foc să se retragă, să revină pe poziție și să raporteze cele constatate.
Plecată cam pe la ora 9, grupa s-a întors după vreo două ore și jumătate. Caporalul mi-a raportat c-a ajuns pe vârful cotei 1302, fără să fi întâlnit inamic, doar niște urme de schiuri. Am bănuit că în urma atacului de ieri, nereușit, de pe 1151, inamicul s-a retras și de pe 1302.
Am adunat în grabă compania și-am plecat. Versantul de Est al cotei prezenta o înclinație de ½. Cu armamentul și cu muniția pe oameni înaintam foarte greu.
În jur de ora 14 am ajuns pe punctul trigonometric al cotei. Am instalat în grabă cele douăsprezece puști-mitraliere și cele patru mitraliere, în poziții bine alese de tragere. În jurul cotei am fixat posturi de supraveghere, apoi am raportat direct Regimentului ocuparea acesteia.
Fără să fiu anunțat, m-am pomenit cu ofițerul cu informațiile, locotenentul Tulai, însoțit de preotul regimentului, căpitan Nicolae Buzescu, trimiși de comandantul regimentului să se încredințeze dacă în adevăr raportarea mea a fost reală.
Niciodată până atunci colonelul Totu Elefterie nu pusese la îndoială rapoartele mele. Acum nu mai credea! Locotenentul Tulai cere legătura directă și imediată cu comandantul regimentului.
-”Alo, domnule colonel, vă vorbesc de pe cota 1302”.
Lt. Tulai îmi întinde receptorul:
-”Vorbiți cu domnul colonel”.
-”Da, am înțeles. Voi lua toate măsurile pentru păstrarea cotei”. Mi s-a spus că în cursul nopții v-a trimite pentru întărire întreg Batalionul 1, comandat de cpt. Botescu.
Noaptea de 20-21 februarie a trecut, fără să se-ntâmple ceva. Eu totuși m-am temut de un contraatac în forță, pentru recucerirea cotei. Dar noaptea a trecut cu bine și în liniște.
Pe 21 februarie, tot Batalionul 1 era instalat pe cotă. Compania mea a rămas pe poziția inițială. La 200 m., în fața compania 1, a fost instalată compania 2, comandată de sublocotenentul Chioreanu. Ea avea o misiune de alarmare.
22 Februarie
Se pune iar problema contactului cu inamicul. Mi se dă tot mie această misiune. Organizez o grupă cu cei mai curajoși oameni și-o pun sub comanda serg. major Stoica. Ordon subofițerului să meargă cu foarte mare atenție pe direcția cotelor 1280 și 1040 și să nu se angajeze în luptă cu inamicul. La luarea contactului se retrage și revine pe poziția inițială.
Patrula pleacă la ora 13. Este așteptată de noi, în jurul orei 16. Dar nu vine. De la Regiment primim tot mai insistent telefoane. De-abia spre sfârșitul orei 17 patrula se-ntoarce, aducând cu ea un prizonier ungur, cu gradul de sergent. Declară că face parte dintr-un detașament de partizani, comandat de cpt. rus Galicenko. Ne spune că detașamentul nu mai are nici hrană, nici muniție și că este încercuit de nemți. Propune să meargă la ei un ofițer cu grad mai mare, să trateze cu cpt. Galicenko retragerea lor din încercuire. Raportez regimentului. Nu i se dă crezare prizonierului. Primesc ordin să trimit din nou aceeași patrulă, împreună cu prizonierul ungur, să-l ducă pe subofițer la detașamentul de partizani. Să fie făcut atent prizonierul că, de va încerca să întindă patrulei vreo cursă, va fi împușcat pe loc.
Patrula cu prizonierul pleacă la ora 18. Pentru îndeplinirea acestei misiuni, sergentul ungur ne-a asigurat că nu are nevoie decât de cel mult două ore. Urma ca, cel mai târziu, la ora 20 patrula să se-ntoarcă. Dar sfârșitul acelei zile avea să ne-aducă surprize.
Timpul trece greu. Îndoiala pune stăpânire pe mine. Dacă patrula, pentru un motiv sau altul, nu se mai întoarce!?... Dădusem subofițerul cel mai bun și oamenii cei mai curajoși din companie.
Mă uit la ceas. O clipă de descumpănire am avut în acel moment. Era douăzeci și douăzeci și cinci de minute. Telefonul sună. Aceeași nerăbdare și acolo.
-”S-a-ntors patrula?”
-”Nu. Suntem în așteptare”.
Mai trece o jumătate de ceas și-ncă alta. Nimic. Îngrijorarea ne cuprinde pe toți. La regiment nervozitatea este și mai mare. Patrula a căzut. Ne putem aștepta din clipă în clipă la un atac surpriză din partea inamicului. Dublăm posturile de supraveghere. Trec pe la amplasamentele armelor automate. Încurajez și-i țin în alertă pe servanți și pe trăgători. Revin la postul de comandă. În clipa următoare aud un strigăt puternic:
-”Stai!... Cine-i?”… Patrula mult așteptată își dădea parola. În mai puțin de zece minute, în jurul postului de comandă, la lumina lunii, foiesc zeci de oameni. Patrula, după patru ore de la plecare, s-a-ntors intactă. Odată cu ea și partizanii. Iată-l și pe căpitanul Galicenko, tânăr, simpatic, vesel, cu pistolul-mitralieră kalashnikov atârnat de gât. Îmi cere să vorbească imediat cu regimentul. Îi fac legătura. Acolo se afla ofițerul de legătură, maiorul sovietic Perian. Până la sosirea acestuia, care-i spusese lui Galicenko să aștepte, că într-o jumătate de oră va fi pe 1302, discutăm cu partizanii. Erau în culmea fericirii. Nu știau cum să ne mai mulțumească, arătându-și recunoștința că, datorită nouă, au scăpat de la o pieire sigură. Subofițerul Stoica era eroul zilei aceleia. El își îndeplinise cu mare succes misiunea. Căpătase niște cadouri, printre care și un frumos ceas de mână, de la o partizană. Toți eram fericiți de reușita acestei acțiuni, dar cel mai fericit era comandantul regimentului, colonelul Elefterie Totu.
*

Pentru această acțiune, cât și pentru altele care s-au petrecut mai înainte, compania 1 a fost citată prin ordin de zi, pe regiment, pe divizie și pe corp de armată. Soldații, gradații, subofițerii și ofițerii acestei subunități au primit diferite distincții, iar comandantului companiei 1 i s-a făcut , de către comandantul regimentului, un raport pentru decorarea cu Ordinul ”Mihai Viteazul”. Raportul a fost întocmit pe trei pagini de coală mare, înaintat și aprobat de comandantul Diviziei 6 Infanterie.
În acel raport se spunea, între altele:
”Sosirea locotenentului în rezervă Caragață Costache la comanda companiei 1 a fost o revelație pentru camarazii care-l cunoșteau și nedumerire pentru cei ce nu l-au cunoscut. N-a existat acțiune mai importantă a Regimentului 10 Dorobanți la care locotenentul (r) Caragață Costache să nu fi luat parte. El este sufletul Batalionului 1 și mândria Regimentului 10 Dorobanți. De-ar fi fost ofițer de carieră, ar fi ajuns, fără îndoială, în fruntea marilor comandamente”.
Din păcate, acest important document mi-a fost confiscat de către organele securității, împreună cu toate actele mele personale, militare și din învățământ, odată cu arestarea mea, pe data de 19 iulie 1952.
*
Suntem din nou pe cota1302.
Iată-l și pe maiorul sovietic Perian, ofițerul de legătură cu Regimentul 10 Infanterie, în mijlocul nostru. Intră într-un dialog fierbinte cu cpt. Galicenko. Maiorul Perian ar fi vrut ca detașamentul lui Galicenko să mai reziste vreo câteva zile, până ce armata sovietică ar fi atins niște obiective foarte importante. Dar Galicenko îi răspunde că detașamentul nu mai poate rezista nicio zi fără a cădea în mâinile inamicului. Până la urmă, maiorul a aprobat ca detașamentul să se retragă.
Pentru regimentul nostru, legătura făcută cu detașamentul de partizani a fost cea mai importantă acțiune din câte săvârșise până atunci.
Împrejurul cotei 1302 ocupase acum poziții ambele batalioane ale Regimentul 10 Dorobanți. În fața companiei 1, la circa 200 m. se afla companie 2, comandată de sublocotenentul Chioreanu. Batalionul 2, comandat de cpt. Ștefănescu, ocupa versantul de nord al cotei.
După retragerea detașamentului Galicenko, în după-amiaza zilei de 25 februarie, inamicul care forțase poziția acestui detașament atacă în forță liniile noastre. Atacul însă nu reușește. Se iau apoi toate măsurile pentru a zădărnici și alte încercări, ce eventual le-ar mai face.
Noaptea de 25-26 februarie a trecut liniștită. Se părea că inamicul nu va mai încerca un alt atac.
26 februarie 1945. Ziua fatală
O zi nespus de geroasă și înnegurată. Ceața este atât de densă, încât de-abia ne putem vedea până la câțiva metri. Copacii sunt încărcați de chiciură, micșorând și mai mult vizibilitatea. Se pornește un vifor năprasnic. Cădem în genunchi la fiecare pas. Brazii se-ndoaie până la pământ, scuturându-și chiciura. Urlă vântul, urlă copacii, urlă pădurile toate. Ar putea oare inamicul să ne-atace pe-o așa vreme?...
Și iată că inamicul a așteptat parcă demult așa ceva! În fața noastră, la compania 2 se aud împușcături. Compania 1 intră în alertă. Trăgătorii de la armele automate sunt gata să dezlănțuie focul.
Dar peste noi, în loc de năvala inamicului năvălesc ostașii companiei 2, care nu se opresc, ci aleargă înspre înapoia pozițiilor, răspândind panica. Nu-i poate opri nimeni. Compania 1 rămâne pe loc. Rezistă. Eu, lângă amplasamentul unei arme automate, cad rănit la cap. Din cauza viscolului, a zăpezii viscolite, nu putem vedea nimic înaintea noastră. Situația este extrem de critică. Legăturile telefonice sunt rupte. Grupul nostru de rezistență, care mai număra doar 14-15 oameni, soldați și gradați ce se mai aflau în jurul meu, cădem în captivitate. În mai puțin de-o jumătate de oră, cele două batalioane, 1 și 2, sunt date peste cap de unități germane SS.
La două ore după căderea noastră, ne-au ajuns din urmă încă șapte ofițeri, printre care și comandantul Batalionului 1, cpt. Botescu, urmați de-aproape o sută de soldați.
Ziua de 26 februarie 1945 a fost ziua neagră a Regimentului 10 Infanterie. Pierderea cotei 1302 a avut repercusiuni asupra întregului front din Munții Tatra, până către 15 martie, când armatele germane au început retragerea generală și precipitată către granițele Reichului, grăbind astfel sfârșitul celui de-al doilea război mondial.
Locotenent (r) Caragață Costache
4 aprilie 1997









Tichiriș, 11 sept. 1997
Domnule General,
Răspunsul dumneavoastră la memoriul meu din 4 aprilie 1997 a venit, așa cum ați afirmat, ca „picătura de balsam pusă pe rana mea sufletească”, produsă de citirea articolului al cărui autor s-a dovedit a fi certat cu adevărul și înfrățit cu minciuna.
Este drept că nici A.N.V.R-ul și nici dumneavoastră nu aveți nicio vină, în legătură cu eroarea de la pag. 351, din volumul al II-lea al lucrării ”Veteranii pe drumul onoarei și jertfei”. Dumneavoastră nu ați fost în posesia materialului meu, iar eu am aflat de existența acestor volume de-abia în primăvara anului 1997, întâmplător, de la un camarad din comuna Nereju, călătorind împreună cu autobuzul la Focșani. Nici la nivel de comună și nici de județ, nimeni nu m-a pus în cunoștință cu apariția acestor publicații. Aș fi fost poate primul care aș fi trimis materialul documentar pentru includerea lui în lucrările dumneavoastră.
Răspunzând la memoriul meu, dumneavoastră ați reabilitat onoarea unui camarad de arme, nedreptățit prin minciună.
Ați mers pe calea onoarei și spiritului camaraderesc.
Ați salvat nu numai onoarea mea, ci a întregii armate cu care noi toți ne-am înfrățit în lupte.
Mi-ați dat satisfacția și mi-ați vindecat rana de care ați amintit.
Vă mulțumesc din suflet și rog pe bunul Dumnezeu să vă dea sănătate și ani îndelungați, să mai vindecați și alte răni.
Cu deosebită stimă,
Costache Caragață


Domnului general de corp de armată (r) Marin Dragnea
Președinte A.N.V.R.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu