Patimile din lagăr şi rezistenţa prin dragoste

Marius Oprea

(extras din Caietele tristeţii, 257-264)

S-au scris, până acum, nenumărate pagini despre şi de către cei care au suferit, în anii comunismului, ororile represiunii. Prea puţine dintre acestea au vorbit însă, cel mai probabil dintr-un soi de pudoare, de un element esenţial al supravieţuirii - şi anume rezistenţa prin dragoste.

Viaţa în lagărele comunismului, trăită zilnic la frontiera morţii, a lăsat urme adânci printre supravieţuitori, iar societatea noastră, care nu este pregătită nici să-şi asume crimele comunismului şi să le pedepsească, cu atât mai puţin este gata să analizeze şi să înţeleagă resursele care au dat putere celor suferinzi şi i¬au alinat pe cei vii şi cei morţi, deopotrivă: credinţa în Dumnezeu şi dragostea. Cele două repere fundamentale ale rezistenţei în faţa cruzimii sunt relevate de documentul pe care îl prezentăm astăzi cititorilor.

Scrisoarea pe care o publicăm mai jos cu încuviinţarea atât a autorului ei, Costache Caragaţă, cât şi a destinatarilor, Monica şi Dinu Popa, ne-a fost pusă la dispoziţie de către prof. Petre Diaconu, şi se află în arhiva Academiei Civice. Autorul ei, arestat şi închis în coloniile de muncă de la Canalul Dunăre - Marea Neagră este unul dintre cei care au trecut prin infern fără a-şi pierde dragostea şi credinţa. Mărturia sa zguduitoare este un semn al nesfârşitei puteri omeneşti care a făcut ca ororile să pălească în faţa iubirii nesfârşite a soţiei, izvorând de pildă din pachetul cu alimente desfăcut pe genunchi, pe un pat de lagăr. Costache Caragaţă vorbeşte în mărturia sa mai mult despre această lumină a dragostei şi mai puţin despre chinurile îndurate în înfruntarea zilnică cu moartea pe care a trăit-o în lungii ani de detenţie politică. Tocmai de aceea, pentru a înţelege mai bine valoarea mărturiei sale, încercăm să vorbim acum, înfruntând literele sterpe ale documentelor, despre viaţă şi moarte în lagărele Canalului.

"S-au   sfârşit şi în ceea ce priveşte regimul de detenţie, cel alimentar, asistenţa sanitară", consemna sec un document al Consiliului Securităţii Statului din 1968, cu privire la unităţile şi coloniile de muncă, ororile pe care tot Securitatea le patronase nu cu mulţi ani înainte. Viaţa de lagăr o descrie bogata literatură memorialistică a supravieţuitorilor. În lagărele comuniste "toate erau dificile şi greu de suportat: condiţiile de muncă erau barbare, vânturile năprasnice şi neobosite, hrana insuficientă, cazarea improvizată", îşi amintea un fost deţinut din colonia de muncă de la Periprava. Bolile făceau ravagii printre "oameni adunaţi de prin toate închisorile politice din ţară, extenuaţi de foamete şi frig, de umezeala acelor saivane în care locuiam, obosiţi de munca epuizantă. Erau anemiaţi, distrofici şi dintre aceştia din urmă au fost destui cei care au alunecat în caşexie - ultima fază de slăbire generală a organismului, din care cu greu se mai putea redresa cineva", nota un alt deţinut din coloniile de muncă în memoriile sale acea fază a foamei fără întoarcere, în care organismul omenesc ajunge, din lipsa hranei, să se hrănească din sine însuşi, alunecând în moarte.

Dar poate că mai greu de suportat decât foamea au fost cruzimile absurde pe care oamenii le-au suportat sau la care au fost martori, marcaţi apoi pe tot restul vieţii de cele trăite şi văzute. Exemplele ar putea umple mii de pagini. Ororile au impresionat până şi inimile reci ale funcţionarilor comunişti. Rapoartele în urma unor controale făcute în coloniile de muncă în anul 1953, când Procuratura Generală a investigat mai multe crime petrecute în acestea, - relevă scene de o violenţă excesivă care s-au petrecut în lagăre şi care au avut darul să impresioneze şi au influenţat probabil decizia de închidere a lor în 1954. Chiar documente ale Securităţii arată cruzimi deosebite petrecute aici. Numai în luna ianuarie a anului 1953, au murit în coloniile de muncă de la Canalul Dunăre - Marea Neagră un număr de 133 deţinuţi, potrivit evidenţelor fostei poliţii secrete. Cele mai multe decese s-au înregistrat la coloniile Peninsula (unde a fost deţinut Costache Caragaţă) şi Poarta Albă (46, respectiv 30 morţi).

În coloniile de muncă se practica pe scară largă bătaia, încarcerarea pe termen lung, utilizarea la munci grele a deţinuţilor bolnavi, iar raţiile de hrană neîndestulătoare au făcut ca moartea să vină pur şi simplu din foame şi istovire, izbăvindu-i astfel pe mulţi. În unele perioade, în anumite lagăre regăsim puternice accente de sadism chiar şi în aplicarea acestui tratament inuman. Ca urmare, la multe dintre lagărele Canalului Dunăre - Marea Neagră se înregistra în 1952 o medie a mortalităţii de peste 30 de deţinuţi pe lună, iar dintre aceştia unii îşi găseau sfârşitul în chinuri care, dacă nu ar fi consemnate chiar de documente ale Securităţii, ar fi greu de imaginat. Astfel, după 15 zile de carceră, un deţinut a fost dus la infirmerie cu ambele picioare cangrenate, pentru că fusese legat cu lanţuri peste "cizmele de cauciuc ce le avea în picioare. Când a fost adus la infirmerie şi i s-au tras cizmele, i s-a dezlipit şi talpa picioarelor, care putrezise". Medicul coloniei penitenciare i-a făcut trimitere pentru a fi îngrijit în spital, dar comandantul lagărului nu a aprobat-o. Deţinutul, un tânăr de 23 de ani, a murit în chinuri cumplite după 11 zile, în infirmeria lagărului.

In sadismul lor, unii comandanţi de lagăr obişnuiau să se distreze, punându-i la cele mai grele munci pe epileptici şi distrofici, sau scoţându-i la muncă în ger, desculţi şi numai în cămăşi.

Neîndeplinirea normelor de lucru era sancţionată cu muncă neîntreruptă, fără hrană, timp de 24 de ore, urmată de carceră. Unii deţinuţi au fost bătuţi până la desfigurare, rămânând infirmi pe viaţă. Un proces verbal din arhivele fostei Securităţi consemna depoziţia unui deţinut maltratat din colonia de muncă de la Cernavodă: "În luna decembrie 1952, fiind grav bolnav, am primit de la infirmerie un bilet de scutire şi am fost întors la dormitor. Caporalul care făcea de serviciu m-a scos însă afară în pumni şi picioare, umplându-mă de sânge şi m-a dus la comandant. Acesta m-a bătut până am leşinat. După ce m-am trezit din leşin, mi-a luat mantaua şi m-a pedepsit să muncesc fără mâncare şi odihnă 36 de ore. Am fost trimis la muncă, dar eu i-am spus caporalului că nu pot lucra. El a pus trei deţinuţi să mă arunce în Dunăre, apoi m-a bătut cu o lopată, m-a legat cu lanţuri şi m-a dus din nou la comandant. Acesta m-a pedepsit cu trei luni de carceră. După 42 de zile am fost scos şi dus la infirmerie. Comandantul m-a văzut acolo şi mi-a spus: „ai să te întorci în carceră şi ai să stai acolo până mori".

Pentru asta, comandantul l-a pus pe un deţinut să mă bată cu picioarele în testicule şi în gură, nenorocindu-mă pe viaţă şi desfigurându-mă". Deţinutul a fost băgat din nou la carceră, dar a fost salvat de ofiţeri superiori veniţi în inspecţie la colonia penitenciară, care au mai găsit de la Cernavodă alţi şase deţinuţi morţi, care continuau să fie ţinuţi în carcerele lagărului, pentru că, după cum declara comandantul acestuia, nu şi-au încheiat pedeapsa.

Rapoartele făcute în împrejurările anchetelor din 1953 în coloniile de muncă de la Canal de către medici deţinuţi sunt relevante asupra ravagiilor pe care frigul şi foamea le provoca, decimându-i pe deţinuţi în special în lunile de iarnă. "Deţinutul a fost adus pe targă din carceră, fără cunoştinţă, cu respiraţia foarte rară, fără puls aproape şi, cu toate îngrijirile ce i-am dat la infirmerie (injecţii de camfor şi cofeină), după V2 oră a încetat din viaţă. Era în evidenţă cu distrofie şi în diferite rânduri fusese scutit de muncă de către serviciul medical. Nu a fost adus la vizita medicală înainte de a fi încarcerat şi nici nu am fost chemaţi spre a-l vizita la carceră, în tot timpul în care a fost încarcerat". Un alt deţinut "a încetat din viaţă chiar în cabinetul de consultaţii al infirmeriei, în timp ce abia îi făcusem injecţii de cofeină şi camfor. Nu am fost chemaţi de a-l vizita înainte de a-l încarcera şi nici nu a fost vizitat de noi acolo. Nu s-a ţinut seama de către conducerea coloniei de scutirile medicale şi bolnavi, chiar distrofici gravi au fost scoşi pe şantierele de lucru, aducându-i seara pe braţe, iar alţii îngheţaţi complet şi chiar morţi". Astfel, un deţinut "distrofic gradul 3, a fost adus în agonie, îngheţat, de pe un şantier şi a murit, după câteva ore, în infirmerie", iar un altul „a fost adus mort, îngheţat pe şantier". Toate cazurile, afirma medicul, înşirând un lung pomelnic de morţi în lunile ianuarie şi februarie ale anului 1953, ar fi putut fi evitate: "în afară de aceştia, sunt numeroase alte cazuri de deţinuţi îngheţaţi, dar care au putut fi readuşi la viaţă în urma îngrijirilor noastre. Toţi deţinuţii politici care îngheţau pe şantierele de lucru erau distrofici, fiind slăbiţi şi nu mai aveau caloriile necesare pentru a se apăra contra frigului, fie că unii erau uşor îmbrăcaţi, fără cămăşi şi unii chiar cu picioarele goale. Dimineaţa, la ieşirile cordoanelor de lucru pe poartă, erau scene îngrozitoare, cu bătăi sângeroase şi cu chinuri de iad, ce ar fi trebuit să înduioşeze şi inimile de piatră", nota acelaşi medic al coloniei penitenciare Cernavodă într-o declaraţie care s-a păstrat în arhivele Securităţii.

Cum spuneam, până şi funcţionari ai regimului comunist nu au putut rămâne de piatră în faţa unor atare cruzimi. Chiar Procuratura Generală sintetiza condiţiile de deţinere în lagărele Canalului în fraze sugestive: „Au fost cazuri când deţinuţii au fost asasinaţi prin împuşcare, îngropaţi de vii în pământ, obligaţi iarna să intre în apă până la brâu şi să taie stuf, introduşi iarna în carcere descoperite, uneori dezbrăcaţi, în poziţii chinuitoare - doi în picioare şi doi cu capul în jos. În timpul verii, erau dezbrăcaţi, legaţi de mâini şi expuşi muşcăturilor de ţânţari. Manifestările de bestialitate continuau şi după moartea deţinuţilor, ale căror cadavre, neînhumate timp îndelungat, roase de şobolani, erau profanate şi chiar introduse în carceră, sub pretextul că torturile n-au fost îndeajuns de aspre".

Pentru atrocităţile descrise mai sus, care s-au petrecut în colonia penitenciară Salcia, au fost trimişi în judecată 21 de ofiţeri şi subofiţeri care au fost găsiţi vinovaţi şi au fost condamnaţi în 1954 la pedepse de până la 25 de ani închisoare. Un an mai târziu însă, ministrul de Interne Alexandru Drăghici i-a absolvit de pedeapsă şi le-a şters din cazier incriminările. Mai mult, a dispus ca majoritatea lor să fie reîncadraţi în M.A.I. Printr-un decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, "acestor cadre li s-a acordat vechimea neîntreruptă în M.A.I. pe toată durata detenţiei, iar conducerea  Ministerului de Interne le-a acordat câte o sumă de bani echivalentă cu salariul pe trei luni şi câte o lună de zile de concediu la casele de odihnă ale M.A.I. pentru refacerea stării fizice". Procurorul care ordonase anchetele din 1953 şi descoperise mii de persoane deţinute ilegal, a fost retrogradat din funcţie, fapt care dovedeşte că Securitatea ordonase crimele produse în lagăre şi nu era dispusă să accepte pedepsirea celor care au executat aceste ordine.

Cei vii şi cei morţi erau în lagăr, în egală măsură, subiect de batjocură. La colonia penitenciară Salcia, într-o zi din iarna anului 1952 "au fost mai mulţi morţi. Pentru a-i putea identifica, le-a pus cartoane în gură, pe care le scria numele". Un deţinut a fost adus de la lucru mort, "cu un astfel de carton în gură, iar gura încleştată i-a fost deschisă cu un topor. Morţii se înhumau după 7-8 zile, din lipsă de scândură".

Represiunea a produs uneori scene de dimensiuni biblice. După ce un brigadier l-a bătut până la moarte pe un deţinut, acesta "a fost pus pe o targă în care bătuse piroane de fier. Când l-a dus la infirmerie, mort, corpul lui era în întregime perforat".

Acestui Iisus de la Salcia scrisoarea de alături, despre viaţa de dincolo de sârma ghimpată, despre supravieţuirea prin dragoste şi patimile unei soţii de deţinut, îi este o umilă închinare. Puterea dragostei a învins teama în faţa morţii, iar lacrimile durerii şi fierea spaimei s-au stins în faţa iubirii.

Recitând "Iisus în celulă", 

la Liceul Pedagogic „C. Negri" Galaţi

(decembrie 2001)