Puterea rugăciunii şi contribuţia poeziei orale la supravieţuirea, în temniţele comuniste, a foştilor deţinuţi politici din România, în perioada anilor 1947-1964

Interviu nepublicat, 23 noiembrie 1997. Extras din volumul Caietele tristeţii, pp. 223-229

Întrebare: În ce perioadă aţi fost închis, prin ce închisori aţi trecut şi când aţi revenit la libertate?

Răspuns: Detenţia mea nu a fost prea lungă, în comparaţie cu a altora, care a durat 10, 15 sau chiar 25 de ani. Ea s-a petrecut în două perioade: prima, între anii 1952-1954, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, cu „condamnare administrativă" de 2 ani, iar a doua, între anii 1958-1964, condamnat de către Tribunalul Militar Constanţa la 25 de ani muncă silnică, pentru „crimă de uneltire împotriva ordinii sociale" şi eliberat, din închisoarea Aiudului, în luna iulie 1964. În cele două perioade am trecut prin mai multe închisori: la Canal, prin lagărele Galeş, Peninsula şi Culmea-Nouă, fiind eliberat, la sfârşitul celor doi ani, din lagărul de la Borzeşti. Începând cu 1958 am trecut prin închisorile: Focşani, Galaţi şi Aiud.

Întrebare: Unde aţi îndurat cel mai dur regim de viaţă?

Răspuns: Cel mai greu mi-a fost la Securitatea din Galaţi, unde-am trecut prin 33 de anchete, timp de 9 luni, încheind cu ultima, din noaptea fatală de 30-31 martie 1959, când am fost torturat groaznic. Părintele Totolici, din Galaţi, cu care eram în celulă, a putut să vadă în dimineaţa zilei de 31 martie, când m-au readus de la camera de tortură, un om de nerecunoscut, aproape terminat. După această ultimă anchetă mi s-a întocmit actul de punere sub acuzare, am fost dus în faţa Tribunalului Militar, care a dat sentinţa de condamnare la 25 de ani muncă silnică. A doua închisoare, în care am simţit din plin duritatea regimului de opresiune, a fost Aiudul. Aici se aplicau două feluri de privaţiuni: una în celularul cu peste două mii de deţinuţi, a doua în Zarca, unde încăpeau doar vreo 200. La Zarca se găseau cei scoşi din Celular (unde viaţa era oarecum mai suportabilă), pentru că au refuzat reeducarea începută în toamna lui 1963. Cei două sute de deţinuţi au fost supuşi unui regim de exterminare, prin foamete şi alte măsuri draconice, aplicate de colonelul Crăciun Gheorghe, comandantul închisorii. Pentru acelaşi motiv am fost şi eu scos din Celular, pe data de 6 decembrie 1963 şi introdus în Zarca, la celula nr. 11. Am ieşit de-acolo, la lumină, pe la mijlocul lunii iulie anul următor, după apariţia decretului de amnistie pentru toţi deţinuţii politici.

Întrebare: Fără îndoială că grelele încercări prin care aţi trecut, au putut fi depăşite cu ajutorul unui puternic suport moral. Vă rugăm să ne spuneţi ce anume v-a ajutat cel mai mult să supravieţuiţi?

Răspuns: Rugăciunea. Rugăciunea sinceră şi fierbinte, pornită din inimă curată, adresată zi de zi, clipă de clipă

Atotputernicului nostru Stăpân, Domnul nostru Iisus Hristos şi Prea Curatei Sale Maici, Sfânta Fecioară Maria. În întunecatele şi îngheţatele noastre celule, unde în timpul iernii apa nu mai rămânea în stare lichidă, am văzut oameni stând în genunchi, ore întregi, cu mâinile împreunate, rugându-se. Părintele Ioan, de la Mănăstirea Tudor Vladimirescu, avea toate degetele degerate, stând zilnic câte şapte ore în rugăciune.

Întrebare: Fiindcă veni vorba de părintele Ioan, vă rugăm să ne spuneţi câte ceva despre preoţi, în general, despre comportarea acestora în perioada detenţiei, să ne daţi exemple de preoţi model a căror prezenţă în mijlocul dumneavoastră v-a putut fi de folos.

Răspuns: Nu pot vorbi de preoţi model. Toţi am trecut prin aceleaşi încercări şi fiecare dintre noi am fost la un pas de moarte. „Prin moarte-am trecut, nu prin viaţă", spune Radu Gyr, într-o minunată poezie a sa. Este adevărat însă că în lupta dusă de poporul român împotriva comunismului o nespus de mare contribuţie au avut-o preoţii. Ortodocşi, catolici, greco-catolici, deopotrivă au fost expuşi persecuţiilor şi chinurilor celor mai diabolice. La Piteşti studenţii teologi au fost închişi separat într-o cameră specială, pentru a fi supuşi nu numai schingiuirilor celor mai sălbatice, dar şi batjocurilor celor mai neînchipuite. La Peninsula (Canalul Dunăre-Marea Neagră) a fost constituită o brigadă numai din preoţi, pentru a li se mări norma de lucru de la o zi la alta. La Aiud aproape că nu exista celulă în care să nu se fi aflat un preot. Preoţii au fost purtătorii Duhului Sfânt şi cei ce-au avut norocul să-şi petreacă detenţia cu ei suportau suferinţa mai uşor, timpul se scurgea mai repede, iar nădejdea în mântuirea noastră era mai aproape. De la preoţi am învăţat tot felul de texte religioase, între care: acatiste, epistolele Sfinţilor Apostoli, zeci de psalmi şi nenumărate alte rugăciuni cu care ne-am hrănit sufletele. Multe dintre aceste texte se transmiteau, de la o celulă la alta, cu ajutorul alfabetului Morse. Una dintre cele mai căutate şi mai cuprinzătoare rugăciuni a fost aceea a Sfântului Toma d'Aquino, care pătrundea în inimile noastre ca picătura de balsam peste o rană veche şi dureroasă. Cu ajutorul acestor texte şi a versurilor poeţilor Radu Gyr şi Nichifor Crainic am putut supravieţui. În decursul detenţiei mele am avut fericirea să intru în contact cu mulţi preoţi. Voi menţiona aici numele unora dintre ei care, prin trăirea lor adânc religioasă, prin calmul şi blândeţea în relaţiile cu semenii din jur, prin întreg comportamentul de care au dat dovadă, au salvat mulţi oameni ajunşi în pragul disperării. Astfel au fost: Părintele Ioan, preot la Mănăstirea Tudor Vladimirescu, pr. Ştefan Marcu din comuna Nistoreşti, jud. Vrancea, pr. Andronescu din satul Colacu, jud. Vrancea, pr. Pogan din comuna Spulber, jud. Vrancea, pr. Caloianu din satul Voloşcani, judeţul Vrancea, pr. Tincu din comuna Nereju, jud. Vrancea, pr. Totolici din jud. Galaţi, pr. Ţibrea din comuna Vrâncioaia, jud. Vrancea, pr. Graur din Focşani ş.a. În condiţii de cruntă teroare, prin celule, spre a le uşura sufletele celor prigoniţi, preoţii au mărturisit şi au împărtăşit pe cei care cereau acest lucru. Pentru Sfânta Împărtăşanie, preoţii (desigur, puţini dintre ei) primeau din afară Sfântul Agneţ, fără de care Sfânta Taină nu s-ar fi putut săvârşi. În loc de vin, se folosea apa. Rămânem recunoscători miilor de preoţi români care, la fel ca şi noi, au îndurat şi au suportat toate asupririle, pentru biruinţa Crucii şi a Neamului Românesc. Celor decedaţi în chinuri şi prigoane, Dumnezeu să le ierte păcatele şi să-i primească în Marea Lui Împărăţie.

Întrebare: Aţi amintit, în treacăt, de poeţii Radu Gyr şi Nichifor Crainic. În ce măsură creaţiile acestor doi mari poeţi au contribuit la ameliorarea suferinţelor dumneavoastră?

Răspuns: Înainte de a vorbi despre Gyr şi Crainic, trebuie să fac o precizare: în anul 1993 au apărut la Bucureşti două volume de poezii cu titlul „Poeţi după gratii". Aici au fost adunate toate creaţiile izvorâte din cruntă şi îndelungată prigoană, iar numărul acestor autori trece de 150. Creatori au fost şi în domeniul muzicii. Nemuritor rămâne „Colindul prizonierilor români din Rusia", al învăţătorului Ştefan Tumurug, compus într-unul din lagărele siberiene, în ajunul unui Crăciun, când barăcile erau acoperite aproape total de troiene: „Mamă, mamă, cresc nămeţii şi pierim / Fără ţară, fără nume, Velerim"... Sau „Dor de libertăţi" al tânărului Gheorghe Bozenovici: „Prea Sfântă Fecioară ai grijă de noi / Ne scapă din lanţuri dureri şi nevoi / Ai milă de-ai Tăi, fă-i buni pe cei răi / Te rugăm să Te rogi pentru noi"... La fel, imnul „Zori de zi", conceput în temniţele Aiudului de învăţătorul Ionel Constantinescu, din comuna Ţepu, jud. Galaţi. Revenind însă la poeţii Radu Gyr şi Nichifor Crainic, sunt multe de spus. Creaţiile lor au circulat prin cele 320 de celule ale Aiudului, cum circulă seva în plante sau sângele în organismul omului. Multe dintre ele au caracter religios: „Iisuse-nsângerate", „Identitate", „Balada Cetăţii fără icoane" ş.a. „Iisus în celulă" a lui Gyr era cunoscută şi de securişti, folosindu-se de ea în nenumăratele anchete pe care le făceau ziua şi noaptea. Pentru semnificaţia şi frumuseţea lui deosebită, voi menţiona o strofă dintr-un colind al lui Radu Gyr: „ O, Iisuse Împărate /Iartă lacrimi şi păcate / Vin s-alini uşor / Rănile ce dor / Cerul ni-l descuie / Noi Te-om aştepta / Căci pe Crucea Ta / Stăm bătuţi în cuie". Sau în alt colind: „A venit şi-aici Crăciunul/ Să ne mângâie surghiunul/ Cade albă nea / Peste viaţa mea / Peste suflet ninge / Cade albă nea / Peste viaţa mea / Care-aici se stinge / Maica Domnului curată / Adă-o veste minunată/Zâmbetul Tău drag/Înflorească-n prag/Ca o zi cu soare/ Zâmbetul Tău drag / Îl aşteaptă-n prag / Cei din închisoare". Iată câteva exemple şi din Nichifor Crainic: „Rugă pentru pace", „TW, Imnul Potirului", „Balada doinei", pe care o consider o capodoperă a literaturii române ş.a. Cu prilejul unei vizite la Palatul Episcopal din Galaţi, în ziua de 14 iunie 1996, P.S. Casian Crăciun, în timpul cuvântării Prea Sfinţiei Sale, a recitat în faţa tinerilor candidaţi la preoţie "Imnul Potirului". Calm şi cu vocea blândă a unui adevărat păstor de suflete, a cucerit, cu textul acestei poezii, inimile acelor tineri. Atunci, am rostit şi eu două poezii ale lui Radu Gyr: „Iisus în celulă" şi „Identitate".

Întrebare: Şi acum, când ne aflăm către finalul acestui interviu, aţi putea să ne oferiţi câteva consideraţii generale asupra temei dialogului nostru ?

Răspuns: Concepute în întunecatele şi înfriguratele celule, în condiţii de tiranică supraveghere, aceste creaţii literare şi muzicale au circulat tot timpul, ziua şi noaptea, cu toată vigilenţa gardienilor, instruiţi în mod special să urmărească şi să raporteze nerespectarea regulamentului. Riscurile erau foarte mari, pentru cei ce transmiteau prin Morse: îi aşteptau carcera şi izolarea. În temniţele comuniste se aplica un regim de distrugere totală a omului. De patru ori, câte două săptămâni, am trecut şi eu prin aceste încercări. Şi totuşi, după cincizeci de ani de încleştare apocaliptică în lupta dintre Bine şi Rău, poporul român a ieşit la lumină şi libertate. S-a câştigat o bătălie. Dar biruinţa asupra răului nu ne aparţine. Noi n-am luptat cu armele, ci cu răbdarea. O răbdare care se afla dincolo de limitele omeneşti. Şi am putut răbda, pentru că am nădăjduit. Am nădăjduit, pentru că am găsit punctul de sprijin: Crucea şi Rugăciunea. Ele au fost mai tari decât toate armele lumii. Nu este oare o minune că porţile zecilor de închisori, de pe tot cuprinsul ţării, s-au deschis ca la o comandă!?... N-a fost o minune să vezi cum sutele de mii de năpăstuiţi, zăvorâţi în temniţe, se revarsă ca torentele spre soare, lumină şi libertate, fără niciun fel de violenţă !?... Cine a fost salvatorul?... Radu Gyr, Nichifor Crainic şi ceilalţi au fost numai aleşii Creatorului, care au menţinut în permanenţă moralul şi nădejdea în mântuirea neamului. Le datorăm foarte mult!... Cu versurile lor ne-am hrănit sufletele zi şi noapte şi cu ajutorul lor am putut supravieţui. Dar cea mai mare minune care s-a petrecut în istoria României, nu este oare Decembrie '89!?... Cine l-a înfricoşat aşa de tare pe cel care, deşi deţinea o putere absolută, avea o armată politică bine pusă la punct şi tot felul de arme sofisticate, a trebuit să părăsească totul şi să fugă!?...

Sunt fenomene petrecute sub ochii noştri, care nu-şi pot găsi explicaţia decât în planul Divinităţii, mai dinainte stabilit. Închei cu cea mai frumoasă strofă din poezia lui Nichifor Crainic „Imnul Potirului": „Şi iată Potirul, la gură Te duce / Iisuse Hristoase, Tu, jertfă pe cruce, / Hrăneşte-mă, carne de Sfânt Dumnezeu, / Ca bobul în holdă, ca mustu-n ciorchine / Eşti Totul în toate şi toate-s prin Tine, / Tu, pâinea de-a-pururi a Neamului meu".