Pătimirile unui învăţător

de Lucia Hossu Longin

(prefaţa volumului Caietele tristeţii, pp. 3-7)

Cred că unul dintre efectele difuzării filmelor din seria "Memorialul Durerii - O istorie care nu se învaţă la şcoală" a fost apariţia editorială a jurnalelor de închisoare.

În toţi aceşti ani de post-comunism, n-a existat o instituţie naţională - fie justiţia, fie parlamentul, fie preşedinţia -care să împartă dreptatea, să panseze răni şi să-i declare nevinovaţi pe cei ce au suportat suferinţele temniţelor, deportările şi lagărele. Doar memoriile individuale au ţinut locul, singure, unui demers al statului român şi s-au constituit în adevărate pergamente ale istoriei recente. Şi cred că au configurat lumea unor elite, a unor repere, care lipseau vieţii noastre în anii tranziţiei.

Un asemenea jurnal al trăirii în supliciu îl veţi parcurge în paginile ce urmează.

Este pătimirea unui învăţător din Vrancea, teritoriul în care s-a strigat de multe ori în istorie „Pe aici nu se trece!".

Este pătimirea unui om care n-a vrut să fie tăcut, pitit, ascuns în laşităţile diurne. „Păi dacă am sta toţi în mutismul acesta, în liniştea asta, am progresa când salcia ar deveni avion." - ne mărturisea Petre Tuţea, vorbind despre sine şi despre cei care au vorbit liber, au citit cărţi oprite şi pentru acest delict au plătit cu tinereţea lor. Toate întâmplările vieţii învăţătorului Costache Caragaţă sunt aproape trase ca la un tipar după tragediile atâtor destine.

Întâi era urmărirea, apoi chemarea „politicoasă" la Securitate spre a colabora cu organele, refuzul de a se salva în dauna altor semeni, apoi prima arestare prevenitoare „daţi-i schimburi că dânsul merge cu noi", copiii, soţia, treziţi de barbaria percheziţiilor, duba, anchetele zi şi noapte până la înmuierea vinovatului, procesul fantomatic, sentinţa disproporţionată, făcută să distrugă speranţa, expedierea la Canal sau în hrubele Aiudului.

Amintirile trecutului sunt ca plăcile tectonice. Mereu în mişcare, le simţi, le auzi, te zdrobesc uneori cu evidenţa lor.

14 august 1952. Învăţătorul este trimis în lagărul de muncă forţată de la Coasta Galeş - ticsit cu peste trei mii de robi, dintre care jumătate erau intelectuali.  Domnul învăţător plătea pentru că la 20 de ani se opusese regimului comunist. Iar contestaţia puterii devenise o infracţiune, o crimă.

Dacă munca extenuantă, frigul, bătăile erau limitate în timp, foamea era omniprezentă în lagărele de la Canalul Dunăre - Marea Neagră. Victimele se preschimbau rapid în epave umane, obligate să descarce garnituri de tren cu munţi de piatră, bolnavi, distrofici, aproape muribunzi.

Dimensiunea Canalului Dunăre - Marea Neagră era impresionantă: opt colonii, 40.000 de persoane, cifră mereu în creştere, Arestările comandate de Alexandru Drăghici erau în funcţie de cererea de braţe de muncă din lagăr. O mie, două mii de oameni erau reţinuţi peste noapte, uneori fără judecată, doar cu pedepse administrative, urcaţi în trenuri dubă şi descărcaţi pe albia Canalului. 

După moartea lui Stalin în 5 martie 1953, în închisori se aştepta o perioadă de destindere. Dar sfârşitul crudului dictator nu schimbă sistemul represiunii. În România, Dej rămâne un stalinist convins.

În aprilie 1954, învăţătorul este eliberat dintr-un alt lagăr de muncă de la Oneşti. Doar patru ani de libertate şi apoi din nou a doua arestare. Motivul? Incredibil! Învăţătorul citise şi rezumase o carte: „Bietul Ioanide" a lui George Călinescu. Fireşte, se reluau vechile acuzaţii.

O detenţie mai sumbră care va dura până în anul 1964 şi în care învăţătorul trece prin operaţia de spălare de creier din vara anului 1963, de la Aiud. Nu a fost o reeducare blândă, cum s-a spus. 

Marin Jianu, secretar general în Ministerul de Interne explica cum ofiţerii de Securitate utilizau „metode de iluminare" pentru a-i determina pe cei închişi să se autodenunţe. 

Iluminarea era egală cu teroarea.

În august 1964 se întoarce acasă. Soţia îl aşteptase, dar mama murise cu un an înainte.

Venea un om din holocaustul comunist, după nouă ani de suplicii. Îşi găseşte fetiţele domnişoare, dar el le mai aude plânsul de când a fost ridicat. Numai una din fiice, Olga, reuşise să devină studentă. Celeilalte, Cornelia, elevă eminentă, i-a fost blocat accesul la admitere în facultatea de Chimie. Ştie că a lipsit atâţia ani din orizontul lor. Nu şi-a mai regăsit locul la catedră. Era socotit un inamic al regimului. A dat lecţii de vioară la copiii satului şi s-a dus în pădure la o muncă foarte grea. 

Securitatea îşi întinsese tentaculele atât de departe, încât în 1971 încep să-i urmărească şi pe alţi membri ai familiei sale. Ginerele învăţătorului, Gheorghe Nadoleanu, inspector în cultură, este ameninţat de primul secretar în termeni fără echivoc: ori divorţezi, ori te dau afară. Iar câteva luni mai târziu este lăsat pe drumuri, cu întreaga familie. Securitatea nu glumea. Cei ce trebuiau să ispăşească, plăteau pentru atitudinea lor.

Statura întreagă a învăţătorului o întrezăreşti abia după ultima filă a manuscrisului. Viforul istoriei n-a putut-o spulbera, nu i-a afectat integritatea. 

Amintirile lui încărcate de tristeţe sunt destinate tinerilor de azi.

Ei nu mai pot trăi în ignoranţa în care au trăit generaţiile dinaintea lor. Pentru că, se ştie azi, adevărul despre crimele săvârşite în gulagul comunist ne-a fost ascuns. Era o politică de stat.

Suntem în anul când se împlinesc două decenii de la căderea Cortinei de Fier. Aceste mărturii ne vor ajuta să ştim, să înţelegem, să reflectăm. "Să se limpezească lumea" - cum ar fi spus Elisabeta Rizea.

În fond, învăţătorul Costache Caragaţă şi-a urmat destinul. Dascălul a rămas, finalmente, un dascăl. Lecţia lui tipărită azi este o lecţie despre onoare şi nobleţe, despre încredere în valorile creştine, în virtuţile neamului său.

Mă aşez într-o bancă şi ascult. Mă simt ucenicul domnului învăţător.

Dacă stau să cumpănesc bine, dascălul a ieşit învingător în înfruntarea cu puterile răului.